Nuanțe

Cu cât are la dispoziție mai multe culori și nuanțe de culori, un pictor talentat poate da naștere unor tablouri. Și nu doar tablouri, ci opere de artă care ne definesc sau redefinesc și rămân peste ani, amprente ale esenței umanității. Nu ajung însă culorile. Indiferent câte ai avea la dispoziție, fără talent, ele sunt doar niște culori pe care, la fel de bine, în loc să le așezi pe pânză, poți să le arunci la gunoi. Fără să le înțelegi, fără să știi cum funcționează, cum una o pune în valoare pe cealaltă, mă repet, poți foarte bine să le arunci la coș.

Societatea în care trăim este tabloul luat în ansamblul său. Întotdeauna el va fi definit de culoarea majoritară. Ea va da direcția, expresia și esența lui. Chiar dacă vom folosi o singură culoare, cu talent, putem crea ceva remarcabil. La Tîrgu-Mureș avem însă o paletă întreagă de culori pe care le putem folosi și ar fi păcat să n-o facem. Ne sunt la îndemână de secole și, fie că ne place sau nu, ele sunt acolo pe pânză, așezându-se și reașezându-se constant. Nu avem un pictor care dictează foarte clar asta. Pictorul e fiecare dintre noi și depinde doar de noi dacă trântim culorile separat, către colțurile pânzei, fără să le amestecăm, combinăm și punem în valoare alături de celelalte sau începem să ne dăm seama de bogăția pe care o avem și să o tratăm ca atare.

În ultimele săptămâni, tendința a fost să ne retragem către colțurile pânzei, măcinați de orgolii naționaliste. Să ne simțim stingheri în orașul nostru, retrași în propria etnie. Iar asta este calea tristă, nefericită de urmat. Personal, ca târgumureșean, regret și chiar mă întristează să văd asta. Nu-mi place acest Tîrgu-Mureș, ci prefer unul în care am încerca mai mult. Un Tîrgu-Mureș multicolor în care ne-am întâlni mai mult și ne-am izola mai puțin.

Suntem români, maghiari, țigani, evrei și alte naționalități, de diferite orientări religioase sau sexuale, cu abilități sau dizabilități, cu calități și defecte, cu pasiuni pe care în loc să le consumăm fluturând steaguri și rostind discursuri pline de ură, am putea să le direcționăm în slujba unor idealuri mai înalte. Ironia e că asta depinde doar de noi.

Cătălin Hegheș