Mi se întâmplă pentru prima oară ca o persoană demnă de a fi prezentată concitadinilor mei să-mi răspundă: „Trebuie să mă mai gândesc. Nu ştiu ce să vă zic. Am nevoie de timp de gândire. Lăsaţi-mi un număr de telefon. Mă mai gândesc!”
Dedicaţie
Nefiind făcută nici subsemnata dintr-un aluat care cedează uşor, am insistat. Am venit cu tot arsenalul din dotare, inclusiv cu una dintre cărţile ei pe care „cu drag” mi-a dedicat-o imediat după lansare şi părea că se sparge gheaţa.
Convorbirea noastră, sortită eşecului, continua în stilul acelui joc cu trasul frânghiei pentru copii. Replica cel mai des folosită a fost, ca în majoritatea cazurilor: „Asta să nu scrieţi!” Am eu harul de a-l face pe om să se spovedească, mai ceva ca la biserică, dar şi o doză de onestitate: Dacă nu pune în pericol ţărişoara, viaţa semenilor mei, ok, nu dau în vileag cele aflate!
Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să redau atât cât mi s-a permis din convorbirea noastră amicală, întreruptă în cele din urmă la orele serii, când plângea câinele, cerându-se afară.
O babă comunistă?
„Sunt Agentul 245, asta sunt. Am 72 de ani. Da, sunt o „babă comunistă”. Am cartea pe raft”, a spus râzând. Născută, crescută în Tîrgu Mureş şi domiciliată în aceeaşi casă în care s-a născut şi unde ar vrea să moară. „Pe strada mea sunt multe pisici. Le mai dau de mâncare. Ce le dau? Le cumpăr mâncare pentru pisici. La cutie. Am şi eu o pisică. Pokemon”, îmi spune, în timp ce-şi caută ochelarii şi un pix ca să noteze ceva.
„Şi sunt o conservatoare şi o consecventă din cap până-n picioare”. Şi îmi înşiră exemplele ei de consecvenţă. O meserie, un soţ, o echipă minunată: Adriana Olteanu, Claudia Szanto, aceeaşi fată Carmen László îi face tehnoredactarea şi acelaşi Adi Giurgea îi este consilier editorial.
Ajunşi la acest punct, vă puteți da seama că „Agentul 245” este o… scriitoare. Are deja patru cărţi publicate, dar se consideră o ingineră căreia îi place să scrie. „Mereu asta am vrut să fac. Asta îmi place. Eram o elevă bună la Liceul Bolyai. Ai mei m-au trimis la facultate, la Politehnica-Cluj. Am lucrat treizeci şi ceva de ani ca ingineră. Am avut o carieră în construcţii”, spune înşiruind locurile de muncă, funcţiile, dar despre asta nu scriu. Povestind despre Combinat aflu că „Agentul 245” i-a făcut Cartea de Construcţii a Combinatului!
Şi din nou trecem la subiecte tabu. Familia. Mama, fostă profesoară de pian la Liceul de Artă. Fostul soţ, campion la înot. Cei doi copii, nurorile şi nepoţelul de care este mândră… dar despre asta să nu scriu
Liber la destăinuire
Revenim la „Agentul 245” şi la subiectul despre care pot scrie cât vreau: Cărţile!„Am publicat patru cărţi: „Sosia”, „Pianul alb al îngerilor”, „Carpe diem” şi… „Fabulistul”. Mai am şase cărţi terminate. Trei cărţi poliţiste pe care le semnez ca „Agentul 245”, una despre animalele mele, cărţi de tot felul pentru care caut sponsori. Una dintre ele este gata de tipar: „De profundis. Iubiri. Iubiri şi tenebre transilvane”, o analogie la povestea contesei Rhedey de la Sîngeorgiu de Pădure. Personajele au altfel de nume, 80% e ficţiune”, îmi explică cu o vioiciune rar-întâlnită la tinerii de azi.
„Îmi place să scriu, după cum v-am mai spus, dar ceea ce scriu trebuie să placă şi vânzătoarei de la magazinul din colţ şi celui care îşi dă doctoratul. Şi asta cu plăcutul am observat şi la Giurgea. Îmi citeşte cartea, dar dacă nu-i place n-o publică. La fel mi-a zis şi Vasile Dub, am fost colegi de liceu, o persoană extraordinară, mi-a zis: numai aşa desenez dacă-mi place cartea! El a făcut coperta şi ilustraţia la recent-apărutul volum de epigrame şi fabule. Înseamnă că i-a plăcut dacă a acceptat!”, constată „Agentul 245”. Iar Vasile Dub adaugă: „De desenat e uşor!”
Povestind despre cărţi
Cartea ei de debut, „Sosia” începe cu mottoul: „Nimeni nu va afla tot ADEVĂRUL pentru că nicio fiinţă umană n-ar suporta această povară” . Privind coperta ce lasă să se înţeleagă că ar fi vorba despre sosia Elenei Ceauşescu, soţia ultimului preşedinte al României Socialiste, Nicolae Ceauşescu, în subsolul primei pagini suntem liniştiţi de explicaţia autoarei: „Orice asemănare cu familia Ceauşescu sau cu alte persoane publice sau private este întâmplătoare”.
Şi din nou preia cuvântul scriitoarea:
„Când m-am adresat unei mari edituri din București, cei de acolo au crezut că eu sunt sosia, că este vorba despre mine în carte. „Vai ce păcat, dacă aţi fi fost dumneavoastră…”, mi-a zis editorul. Dacă aş fi fost eu sosia, ar fi publicat-o. Dar eu habar n-aveam. M-am dus odată la bibliotecă să mă documentez pentru o lucrare şi acolo am descoperit nişte ziare în care se spunea despre sosia lui Ceauşescu. E imaginaţie totul!”, declară „Agentul 245”, lăsându-mă să-i zic, de acum, Tanti Rodica, aşa cum e cunoscută în cartier.
Tanti Rodica
Apoi îmi desluşeşte sensul numelui scris pe cărţile ei. Rodica Minodora Popescu, la care a adăugat numele Knoth, în amintirea mamei. „De fiecare dată când trec pe la cimitir îi spun ce am mai scris, ce am mai publicat, aşa cum i-am promis cândva”.
Curiozitatea m-a îndemnat să aflu cum se trezeşte cineva, într-o bună zi, şi se apucă de scris romane. La întâlnirea de 50 de ani de la terminarea liceului, Tanti Rodica a scris o poezie pentru colegi despre „timpul, necruţătorul demon” şi a avut un mare succes.
„Una dintre colege, regretata Krisztina Reiner, plecată în Germania, mirată de ce am scris, aflând că mai am şi alte manuscrise s-a oferit să mă sponsorizeze. Fiica unei colege, Claudia Szanto a citit manuscrisul, m-a sunat la 7 dimineaţa că n-a dormit toată noaptea, tare i-a plăcut cartea şi va căuta un editor. Peste o săptămână mi l-a adus pe Adi Giurgea, care tot aşa mi-a promis că dacă îi place, o publică. Aşa a apărut „Sosia”, face un rezumat Tanti Rodica.
De ce nu se găsesc cărţile
Fiecare carte a apărut într-un tiraj redus. Cam 100 de bucăţi din fiecare şi se şi epuizează la lansare. „Am noroc cu Carmen László, ea îmi listează textele, că eu scriu de mână. Cu pixul. Mă trezesc dimineaţă devreme, dau de mâncare la pisică şi la căţel, apoi stau în pat şi scriu pe o măsuţă de mic-dejun pe care am primit-o de la prietenele mele. E linişte şi scriu ordonat, de mână. Carmen le listează aproape gratis, spune că abia aşteaptă să vadă ce se mai întâmplă în cărţile mele. Când le recitesc, tai pasaje întregi. Prefer fraze scurte, uşor de citit care să placă cititorului. În carte trebuie să fie acţiune, nu lungi descrieri ca la Sadoveanu, chiar dacă mi se spune că aş fi anticalofilă”, îmi divulgă Tanti Rodica din secretele „bucătăriei”.
Ţeluri măreţe
„Am două ţeluri mari. Unu: să reuşesc să fac recunoscut termenul de „umoristă”, pentru că n-aţi auzit decât de umorist, nu-i aşa? Şi doi: să fiu primul român care câştigă Premiul Nobel. De ce nu? Trebuie să-ţi propui ţeluri înalte, măreţe, ca să reuşeşti. Trebuie să fii cel mai bun”, sună precum ars poetica lui Tanti Rodica.
Lansările de carte la care au participat prietenii şi familia „Agentului 245”, alias Tanti Rodica, s-au desfăşurat într-o sală a Cinematografului Arta, din Tîrgu Mureş. Cărţile s-au bucurat de elogiul criticului de artă Dumitru Mircea Buda, Csegzi Sándor, directorul Universităţii Cultural Ştiinţifice Tîrgu –Mureş, editorul Adi Giurgea, iar scriitorul Ioan Astăluş a văzut în „cartea vorbită”, de pildă, un adevărat bestseller, dacă ar avea parte de o bună publicitate.
„Pianul alb al îngerilor” este o carte dedicată, de asemenea, mamei, Maria Sarolta. „Cea mai recentă carte, semnată R. M. Popescu Knoth, se înscrie în seria celor care se citesc pe nerăsuflate cu menţiunea că, dincolo de subiectul cursiv al naraţiunii, se regăsesc secvenţe din istoria unei familii pigmentată cu întâmplări rupte parcă dintr-o saga apocrifă. Scriitoarea nu se dezminte şi brodează, cu eleganţă, întâmplări şi evenimente care trec dincolo de domeniul realului, rescriind cu subiect şi predicat o autobiografie puternic legată de locul copilăriei şi al adolescenţei, numindu-l simplu Târg. În acest „târg”, de unde astăzi lipseşte nu numai vechea fabrică de cărămidă, loc vremelnic pentru lagărul în care erau adunaţi evreii, înainte de a fi îmbarcaţi în trenurile morţii, ci lipsesc şi o parte din personajele vii, cu amintirile lor” a spus scriitorul Ioan Astăluş.
„Agentul 245”
„Carpe Diem” este un roman poliţist, scris cu multă vervă şi în acelaşi stil captivant ce îl obligă pe cititor să nu lase cartea din mână. Pentru cei care au trăit în epoca „alimentaţiei raţionale” este o rememorare, iar pentru noua generaţie poate fi o adevărată lecţie de istorie, ţesută în jurul unei crime.
„Trenu’ de la locomotivă se-mpute!”
Cartea despre care Tanti Rodica afirmă că a fost cel mai greu de scris, este „Fabulistul Fa… Bulică”, un volum satiric, o culegere de epigrame şi fabule în memoria umoristului Ion Băieşu. De ce a fost greu de scris? „Pentru că nu-mi stă în caracter să jignesc”, spune, pe scurt, autoarea. Sub mottoul „Dacă nu spui prostii, nimeni nu te ia în seamă”, dixit Sexi-Brăileanca, urmează patru capitole de rime, jocuri de cuvinte presărate de caricaturile realizate cu mult talent de Vasile Dub, liderul comunităţii evreieşti din Mureş.
Vorba multă, sărăcia omului, dar musai să gustaţi din „Fa …Bulică!”
„CINEVA LA CINEMA
CINEVA cu CINEVA/ Au plecat la CINEMA/Şi acolo, CINE M-A / invitat la CINEMA/ Se uita la CINEVA/Din vecinătatea mea/Ca viţelul /La viţea/ Când merge la CINEMA/Cu viţica altcuiva/Şi dă peste CINEVA /La braţ cu alt CINEVA/Că aşa-i la CINEMA/Nu-i aşaaaaa?!”
Pentru conformitate: Erika MĂRGINEAN