În ultimii 5-6 ani, de când s-a deschis, după o iniţiativă a administraţiei locale, căminul de bătrâni din comuna Al. Papiu Ilarian, e un exemplu despre cum trebuie trataţi seniorii ajunşi la vârste la care nu se mai pot îngriji zilnic şi care nu mai locuiesc cu aparţinători care să-i poată îngriji cum se cuvine.
Ca unul care are pe cineva din familie internat la Papiu Ilarian, am vizitat acel cămin pentru persoane vârstnice în mod constant, de nenumărate ori în aceşti ani. Aproape de fiecare dată inopinat, pentru că nu e necesară nicio programare sau vreo anunţare telefonică înainte de vizită, cu condiţia firească a respectării programului de vizită (câteva ore pe zi, dimineaţa,respectiv după-amiezele).
De fiecare dată, fără nicio excepţie, am găsit căminul curat ca o farmacie. De multe ori, mai curat chiar decât propria locuinţă. La fel şi curtea imobilului, generoasă ca suprafaţă, dar tunsă şi ordonată cum mi-ar plăcea să fie şi proprietatea noastră de la ţară şi unde rezidenţii căminului – aceia fără probleme locomotorii – ies la aer şi la soare.
Pe vârstnicii de acolo i-am văzut mereu curaţi, îngrijiţi, cu unghiile tăiate şi cu veşmintele în bună rânduială. M-am nimerit de câteva ori în timpul servirii prânzului sau a cinei. Veselă curată şi mâncare bună, ca în orice familie normală, medie.
Totul, dar totul la căminul de bătrâni de la Papiu Ilarian e în contrast major cu ceea ce o ţară întreagă a aflat despre acele azile, zise ale groazei, de la marginea Capitalei şi de prin alte locuri din ţară. Semn că nu peste tot dracul e aşa de negru. La Papiu larian, spre exemplu, lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie.
Şi poate vor mai fi fiind şi în cazul altor astfel de aşezăminte. Doar că despre acestea nu prea se scrie şi nu „se dau” la televizor.
Sorin Simion
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.