Crăciunul este o sărbătoare cu semnificații de reînnoire a timpului, un reper temporal în jurul căruia gravitează numeroase obiceiuri specifice, care ne trimit cu gândul spre vremuri îndepărtate, mitice, dar pe care, în unele locuri, le regăsim și astăzi. Colindatul deschide ciclul celor 12 zile a sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou, unul dintre cele mai răspândite și complexe obiceiuri, cu originea în mituri și credințe străvechi, legate prin încreștinare de Nașterea lui Iisus Hristos.
Colindatul începe în seara de Ajun, participând la această manifestare tot satul, deși, efectiv, colindă copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o rânduială bine stabilită, având un conducător și un loc de întâlnire. În seara de Ajun nu doarme nimeni, colindele răsună peste toate văile.
Obiceiul colindatului este deschis de copiii cei mai mici, pornind la colindat în grupuri mai restrânse, abia apoi pornesc la colindat copiii mai mărișori. Plata colindului consta în nuci, mere și colăcei. Întreaga comunitate săteasca este colindată, în seara de Ajun. A treia grupă de colindători este cea formată din tineri feciori, iar ulterior colindă vârstnicii, aceștia mergând doar la vecini, rude sau prieteni.
În folclorul românesc, colindatul este cel mai important ciclu sărbătoresc, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice. Datina colindatului s-a format odată cu poporul român și cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare, transmise prin muzică.
Colindele îl înfățișează pe Mântuitor în mai multe ipostaze. Obiceiul colindatului este de a merge din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului Iisus și pentru a face diferite urări gazdelor de bunăstare, fericire și belșug.
În zona noastră există mai multe tipuri de colinde și anume cele de copii, în care predomină satira, au text scurt și vestesc sărbătoarea, apoi colindele religioase care au ca și subiect nașterea, botezul, minunile lui Iisus Hristos, iar în unele este prezentată și Fecioara Maria, și colindele laice în care se regăsesc ocupațiile oamenilor, ele scot la iveală vestigiile unor vechi mitologii.
Pe Valea Mureșului, a Gurghiului și a Râpii, unul dintre cele mai neclintite și vechi obiceiuri și care aduce multă bucurie entuziasm este umblatul feciorilor cu ”turca”sau ”capra”, ”cerb”, ”boriță”, ”țurcă” în alte zone ale țării. Colindătorii încep pregătirea turcii odată cu apucarea postului, timp în care își aleg o gazdă unde să facă repetiții, își întemeiază un repertoriu și sub îndrumarea gazdei, confecționează turca.
Turca se confectionează dintr-un covor țesut manual pe care se cos cănaci colorați, zurgălăi, o piele de iepure și prâsnei. Prâsneii sunt făcuți din burete de mesteacăn pe care se aplică diferite ornamente vechi. Covorul, țesut manual, este fixat apoi pe un băț puternic, încât sa îl acopere pe cel care va juca rolul turcii. Capul turcii are un bot de lemn, despicat, cu barbă și mustață, prins cu o sfoară, iar prin manevrarea sforii se produce un sunet, un ritm și o melodie deosebite. Coarnele sunt acoperite cu puf de gâscă și cănaci mari din lână.
Turca era jucată atât de flăcăi cât și de copii. Colindul cu turca este unul dintre cele mai așteptate obiceiuri de peste an, iar ceata nu trebuie să ocolească nici o gospodărie, pentru a aduce oamenilor bucurie, pământului fertilitate și pentru a le merge bine tot anul.
Text: Florina Oprea, muzeograf
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
Colindători cu turca din Pietriș, Vătava, Dumbrava, Săcalul de Pădure, Ibănești-Sat, Mureș, 1964-1968.