De ce să mă leg, că oricum mă doare!

Pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, am rămas cu degetele în aer, deasupra tastelor, neștiind ce rost ar avea să mai scriu. Ce aș putea schimba?

Ați observat că nimic ce e departe de privirile noastre nu ne mișcă îndeajuns? Atentatele sau crimele ce iau zeci de vieți, undeva departe în lume, înseamnă o știre oarecare, dacă se întâmplă, însă, ceva mai aproape de graniță, imediat ne declarăm „Je suis… quelque chose!”

Dar dacă nenorocirea se întâmplă aici, la noi și ea s-ar putea repeta oricând, iar noi nu facem altceva decât ne punem discret ochelarii pentru cai și ne prefacem că toate-s bune și frumoase. Deși știm că nu sunt în ordine! Mai dăm o tură târâș pe coate pe la vre-un lăcaș de cult, mai stăm la rând la pupat niște moaște și … Dumnezeu cu mila!

Nu știu câți dintre voi ați văzut pe pagina de socializare… un text cutremurător. Nu, nu e bun termenul. E prea uzat pentru orice afirmație banală despre … vedetele de pe siteurile de doi bani. Pur și simplu nu am găsit expresia corectă care să exprime starea care îți schimonosește fața într-un rictus de care nici nu-ți dai seama decât după ce ai parcurs tot textul despre ororile dintr-un spital de arși. Da. Am citit despre chinurile prin care trece supraviețuitoarea, Alexandra Furnea, după nenorocirea de la Clubul  Colectiv. De doi ani se caută vinovați, de doi ani nu s-a schimbat mai nimic în sistemul sanitar… Și nenorocirea se poate repeta!

E îngrozitoare mentalitatea asta ce ne ține pe loc. Parcă am avea picioarele prinse în beton. Caut să înțeleg și nu pricep cum naiba ne irosim energiile în prefăcătorii și ne mințim cu nerușinare, furându-ne singuri căciula?

Oare câte „generații de sacrificiu” trebuie să mai facă umbră pământului, până la mult visata curățenie generală, de aerisire totală? Știu că sunt o visătoare incurabilă. Dar gândiți-vă, cât de greu ar putea să fie schimbarea legilor proaste, făcute pe genunchi? Ar fi greu să lăsăm omul potrivit la locul potrivit și nu pila cuiva? Să facem drumuri, case, școli… și toate cele. Ca apoi, vorba cântecului, „să trăim ca frați?” Da. Ar fi imposibil. Cu mentalitatea noastră ar fi imposibil. Pentru că nu  putem depăși prosteasca mândrie ce ne-a fost inoculată în anii comunismului: Fii mândru că ești român! De parcă prin asta ar începe să picure peste noi mana cerească! După ce că mândria e un păcat, mai ales pentru un popor ca al nostru, născut creștin, ea nici nu ține loc de judecată, logică, învățătură, toleranță sau ideii de progres!

Nu trebuie să vă reamintesc câte neajunsuri ne supără zilnic existența. De la transportul în comun până la rețeta de medicamente și invers. În afară de a ne lamenta, oare facem ceva? Plescăim pe subiectul suculent al bananei de la Cluj, sărbătorim victoria plăcuțelor bilingve și atât. Consensul de la Consiliul Local de joia trecută, dacă va trece de avizul prefectural, ne va mai servi un set de comentarii și atât. Căci la cârcoteli suntem cei mai tari! Pentru că prea ne-am obișnuit, că în țărișoara noastră domnește Lascămereșiașa! Și apoi de ce să mă leg, că oricum mă doare? Chiar, de ce?!

Erika MĂRGINEAN