O expoziție inedită, care prezintă cele două posibile variante de viață ale unei femei născute la țară, în România anilor ’20 – una în care pașii o duc către oraș, iar o alta în care ea rămâne mai departe în zona rurală, poate fi vizitată la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Târgu Mureș.
Astfel, destinul Annei, personajul închipuit al expoziției, se suprapune peste un foarte important moment demografic experimentat de România, unde, în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, peste 80 la sută din populație trăia la țară, pentru ca apoi, în anii socialismului, să aibă loc o migrare importantă a maselor către oraș.
Cele două vieți ale Annei reprezintă, împreună, o poveste prezentată dintr-o perspectivă expozițională nouă față de cea clasică muzeală din România și aceasta pentru că vizitatorul care decide să viziteze Expoziția ‘Anna — destin de femeie în secolul al XX-lea’ nu privește niște obiecte care au o poveste sau ascund un mister, așa cum se obișnuiește, ci urmărește o poveste spusă atât prin prisma destinului femeii, cât și din perspectiva unor etape istorice.
‘Este o expoziție aparte și din punctul de vedere al muzeografilor și din punctul de vedere al vizitatorului, care atunci când pășește în muzeu are niște așteptări. Dacă are răbdare să parcurgă istoricul familiei din care Anna face parte, este bulversat. Unii chiar se recunosc în aceste contexte de viață. Avem de-a face cu povestea și nu neapărat cu obiectele. Obiectele ne ajută să spunem povestea. De această dată a fost ales un personaj, este un personaj imaginar, dar în care ne regăsim cu toții. Anna are prezentate două destine posibile, unul în care rămâne la țară, iar celălalt în care merge la oraș. Pe orice cale ar merge Anna, ajunge tot într-un bloc în comunism. Obiectele ni se par foarte familiare, muzeografii nu au pus accent pe obiecte, ci s-au folosit de ele pentru a crea ambientul și contextul în care Anna își trăiește viața’, a declarat pentru AGERPRES, Angela Pop, șefa Secției de Etnografie și Artă Populară din Târgu Mureș.
Turiștii beneficiază de ghidaj audio în limbile română și în maghiară, pentru a parcurge cele două povești de viață ale Annei, însă în expoziție sunt prezentate și imagini proiectate în anumite puncte cheie, astfel încât să reflecte dinamica vieții de la țară, însă și obiceiurile orășenilor.
Muzeograful Livia Marc ne-a însoțit în expoziția amenajată, pe un traseu compus din mai multe săli, pentru a ne face mai atenți la anumite detalii, lăsând-o pe Anna să își spună singură povestea.
„Era deja România în anii 20, când m-am născut. Eu, fiind cea mai mică, am fost crescută mai ales de copiii mai mari, ceea ce apoi s-a și văzut. În ceea ce privește școala, am absolvit doar școala elementară deoarece, la fel ca pe surorile mele mai mari, m-a așteptat treaba: prășitul, adunatul fânului, torsul, țesutul, iar cu animalele am avut veșnic de furcă. Nu-mi aduc aminte de prea multe lucruri, căci copilăria mea a ținut doar câțiva ani. Dar știu un lucru, că împreună cu ceilalți copii ne-am jucat foarte mult pe pășunea de gâște din fața casei noastre, după ploile de vară am frământat noroiul în fața porții, desculță — iar tata striga într-una: ‘Hei, Annuska, treci din cale, te calcă caii, băi!’ Măcar de m-ar fi călcat!”, își începe Anna povestea, anunțând parcă urmarea dramatică.
Pentru că nu după multă vreme Anna a devenit o ‘fătucă arătoasă’, după cum singură descrie, iar joaca din noroiul din fața porții casei părintești se transformă în jocul din șura familiei lui Szilágyi Feri.
„Ce petrecere făcea Pikó și trupa lui! Se distra lumea, se învârtea, flăcăii chiuiau și ce râs te apuca când țipa câte o fată mai gâdilicioasă. Flăcăii mai mari au început să-mi fure baticul brodat, tot mai des. Până la urmă am crezut în cântecul melancolic a lui Bandi Jóska, încât l-am însoțit în spatele șurii, în grădină. Când s-a întâmplat necazul el râdea, că el n-are nici o legătură. M-am dus acasă plângând și tatăl meu, apucând cureaua, m-a bătut zdravăn. O vreme nu am avut curajul să mă duc nici după lapte, căci satul a început să vorbească: ‘ia uite, ce-a făcut Annuska’, ‘s-a rezolvat bine de tot’, ‘de aceea au crescut-o părinții: tocmai cea mai mică s-a destrăbălat în așa hal’. Degeaba mă rugam la Dumnezeu să ne ia viața. Mama a devenit mai tăcută. Se holba la burta mea — oare crește? Tata a băut din ce în ce mai mult”, își continuă Anna povestea.
Acesta a fost momentul care i-a schimbat fetei destinul pentru totdeauna. Familia a apelat la o mătușă care a scăpat-o de sarcină, însă rușinea i-a rămas, iar cei din sat o ocoleau. Așa că n-a avut de ales decât între două variante: fie să se mărite cu un fecior bătrân din sat, fie să meargă la oraș ca slujnică în casa unor bogătași.
Însă indiferent de varianta aleasă, la final ne dăm seama că femeia ajunge la același ghișeu comunist (fie de o parte, ca funcționar, fie de cealaltă parte, ca și contribuabil) și în același apartament din prefabricate din beton.
În varianta care expune plecarea Annei la oraș, ca servitoare, în familia unui industriaș evreu, Weinberger Jakab, aceasta se îndeletnicea cu gătitul, spălatul și curățatul după copii și oaspeți. Curând însă cel de-al doilea Război Mondial bate la ușă, iar lumea Annei este din nou zguduită.
‘Îmi plăcea să șterg lucrurile scumpe, lucioase, să lustruiesc tacâmurile de argint, ceea ce eu nu văzusem până atunci. Pe când viața mea și-ar fi regăsit un curs normal, a izbucnit războiul mondial, iar după multe necunoscute, într-o bună zi a ajuns la noi linia frontului. Casa uriașă a domnului meu fusese prădată. Familia fusese luată de către nemți, iar toate bunurile mobile de către ruși. Nu i-am mai văzut niciodată”, povestește Anna.
Atunci, unul dintre vecini, care era ‘un fel de funcționar’, și care i-a spus tinerei că se clădește o lume nouă, în care viitorul va fi o Uniune Populară, i-a găsit Annei de muncă într-un birou, pentru că aveau nevoie de oameni ca ea, care știau să scrie și să citească.
„Biroul a fost aranjat în casa Salamon din centrul orașului, iar comitetul format din fii ai poporului a trecut la treabă… De dimineață până seara am scris la liste, am copiat tabele și doar acum mi-am dat seama cât de mult pământ a fost luat de către chiaburi de la sărmanul popor. Mai târziu m-am dus și în sate, să fac muncă de informare de la om la om, însă cei de modă veche nu au vrut să înțeleagă că tot ce fac eu se întâmplă pentru un viitor mai bun, un viitor al tuturor. Sigur că au fost unii contra, dar deși dreptatea a fost de partea noastră, nimeni nu a îndrăznit să se confrunte cu colegii noștri de la Securitate. Unul dintre aceștia, cel care conducea duba neagră la deplasările pe din raion, mi-a adus în secret o blăniță și un lănțișor frumos și mi-a promis și niște ciocolată. După aceea am aflat că are nevastă și că dactilografa dinaintea mea a fost transferată la țară din cauza lui”, mai povestește Anna.
Evident că biroul în care tânăra își desfășura activitatea purta amprenta perioadei comuniste, cu tablouri și însemne, mai avea o mașină de scris și o lampă specifice epocii, precum și un fișet metalic binecunoscut.
Ce-a de-a doua variantă a vieții, în care se mărită cu feciorul bătrân al satului, o duce pe fată tot la acel ghișeu comunist, dar pentru a-și preda terenul, în timpul colectivizării.
‘Timp de zece ani i-am purtat de grijă bărbatului meu neputincios, însă soarta mi-am asumat-o fără un cuvânt. Între timp a murit tatăl meu, apoi mama, iar frații și surorile mele nici nu au vrut să audă de mine, așa că am ajuns o persoană exclusă… Când mi-a murit bărbatul nu am avut ce să fac cu gospodăria. Nu peste mult timp Colectivul agricol s-a interesat de toată averea. Eu nu m-am opus, am predat totul, să ducă ce vor. Au și sosit, au făcut un inventar și au dus totul, de parcă ar fi fost de-al lor. Au adunat utilajele agricole, căruța, ba chiar și parul pentru paie. Totodată au cerut și saci făcuți de casă, respectiv sămânță de semănat. Au măturat chiar și șura! Nu am avut de ce să mai rămân în sat, toată lumea pleca, așa am făcut și eu și am primit un loc de muncă la oraș. După atâția ani de liniște, mi-a fost cam greu să mă obișnuiesc cu naveta și cu sunetul mașinilor din fabrica textilă, dar m-am împăcat cu toate acestea. Au fost și clipe frumoase: pentru prima dată în viață am fost propriul meu stăpân, cu salariu de la stat, și am avut și colegi buni, care veneau tot de la țară. Ce am fi putut să facem? Am ovaționat împreună această lume nouă’, ne-a spus Anna.
Ambele variante ale vieții au dus-o pe Anna într-un bloc comunist, din care nu lipsește clasica mobilă de bucătărie — alb cu verde — mașina de cusut, peștele de sticlă de pe televizor, bibelourile și multe altele, în care și-a petrecut viața, până la Revoluția din 1989.
‘Eu aici îmi petrec bătrânețea în acest bloc nou și frumos, în confort orășenesc. Nu mă mai doare capul pentru lemnul de foc, nu trebuie să mă duc la fântână după apă; primesc zahăr, pâine și macaroane pe tichet, cât se dă pe rație. Am muncit destul, am tăcut pentru partid și pentru patria noastră în construire. Am greșit o singură dată în viață și mi-am ispășit pedeapsa bine de tot. Aș fi putut avea o viață mai fericită, însă mie și pentru alte multe sute sau mii de femei așa ne-a dat Dumnezeu, sau cum se spune mai nou, Soarta. Acum sunt deja pensionară. Ascult emisiuni la radio, mă uit la televizor. Chiar acum s-a spus că este mare circ la Timișoara și la București — uite că sunt unii, cărora nici această viață nu le place’, își încheia Anna povestea sa aparent banală, care punctează însă un alt moment crucial din istoria ultimului secol al României — Revoluția din ’89.
Inedita expoziție, care s-a bucurat de un mare succes la public, a fost realiză de designerul Baróti Hunor și pe etnografii dr. Kinda István de la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, dr. Miklós Zoltán, directorul Muzeul ‘Haáz Rezső’ din Odorheiu Secuiesc, dr. Salló Szilárd de la Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, dr. Szőcs Levente, Muzeul ‘Tarisznyás Márton’ din Gheorgheni și pe dr. Vajda András de la Universitatea Sapientia Târgu Mureș.
AGERPRES