Ești în sala de spectacole, cu scaune tapisate în catifea roșie. Pe scenă apar pe rând toți instrumentiștii. Fiecare își găsește locul, iar apoi începe să-și acordeze sau doar să-și verifice instrumentul, într-o gălăgie lipsită de orice muzicalitate. Hărmălaia e întreruptă încet-încet de dirijor. Parcă din privire, pe fiecare instrumentist îl reduce la tăcere. Răbdător, așteaptă clipa de liniște, când fiecare e pregătit și toți sunt cu ochii la baghetă. O mișcare bruscă, fermă și începe muzica, acea plăcere pe care fiecare o definește, percepe și înmagazinează în felul propriu pe care nu-l poate defini. Acel amestec obținut, după o rețetă necunoscută în proporție de 100%, după ce combini priceperea mecanică de a mânui instrumentul, calitatea instrumentului, genialitatea compozitorului, priceperea dirijorului de a sincroniza totul, acustica sălii și, de ce nu, apetitul spectatorilor. Multe necunoscute, multe posibilități de a da greș. Însă atunci când toate se întâmplă, senzația care rămâne nu poate fi descrisă nici dacă apelezi la cele mai grandioase cuvinte. Știi doar cu certitudine că a fost bine. Nu perfect, dar foarte bine. Memorabil. În schimb, dacă una din aceste verigi nu tinde spre perfecțiune, senzația s-a dus. Curios, abia atunci îți dai seama că fiecare contează. Că fără instrumentist, vioară, partitură, dirijor, acustica sălii sau răbdarea spectatorului senzația nu mai e aceeași. Memorabilul devine banal.
În 1991…
…Vasile Gliga era în acea liniște, când familia și apropiații erau cu ochii la el, pregătiți pentru prima mișcare fermă. Acea mișcare avea să pornească o afacere ajunsă astăzi la 20 de ani de existență. Și nu doar existență, ci evoluție constantă. Diferența e că începutul nu a fost ca într-o orchestră, pe scenă, cu o sală ținându-și respirația, ci într-o ,,debara” din care nu știa exact unde va ajunge. Lutier, plecat dintr-o fabrică de profil, dar de stat, Vasile știa doar că vrea să facă viori de cea mai bună calitate din bogăția Văii Gurghiului, acel lemn pe care lutierul îl învață să cânte. Mai știa și că are alături familia.
În jur era doar schimbare. Trecuse foarte puțin timp de la Revoluția din 1989, iar libertatea câștigată dădea ,,aripi” tuturor. Erau vremurile în care puteai vinde aproape orice, oricum, oriunde. Te puteai îmbogăți rapid, fără să te pricepi la nimic, având doar o doză de curaj. Era vremea când toată lumea încerca să se privatizeze. Ca în orice atmosferă de entuziasm, mulți s-au pierdut, foarte devreme sau mai târziu. Afară era doar o gălăgie nebună.
N-a fost cazul micii afaceri care se năștea într-o debara. Vasile și Elena Gliga au început de la două viori pe care le-au fabricat într-o lună, iar apoi le-au vândut. Dar aveau încredere că lucrurile pot merge bine. Certitudinea era o vioară vândută în anul 1990, la Viena, cu 5.000 de mărci, o vioară pe care juriul de la Cremona a apreciat-o la un concurs organizat în 1988. Cum această certificare venea de la orașul familiilor Amanti, Guarneri și Stradivari, drumul nu avea cum să fie greșit.
La început „orchestra” număra cinci persoane: Vasile, Elena și copiii lor – Dumitrița, Cristian și Mirona. Fiecare ajuta. Dumitrița, fiica cea mare, ajunsă în clasa a șaptea, traducea corespondența cu clienții din străinătate, iar ceilalți se implicau cum puteau în producție, inclusiv mezina Mirona. Dar „fiecare zi e un început, nu poţi să te limitezi doar la momentul când am făcut prima vioară”, spunea Vasile Gliga într-un interviu. Așa că, pe zi ce trecea, lucrurile au început să evolueze, iar la scurt timp s-a alăturat și Sandu Stroe, care a renunțat la o funcție de director tehnic al fabricii de instrumente muzicale, pe atunci de stat. În decembrie 1991, cu bani împrumutați, familia a achiziționat o casă în Reghin. Peste doar câteva luni s-a împrumutat din nou pentru a pune bazele firmei. În anul 1992, în „orchestră” erau deja șase persoane în plus față de familie. Muzica suna altfel, după o altă partitură. Afacerea începea pe nesimțite dezvoltarea. În 1993 cei șase erau deja 12, un an mai târziu ajunseseră la 24, iar în anul 1995 firma deja dădea 48 de salarii.
Perioada 1996-2000…
…n-a dus lipsă de griji și schimbări profunde. Erau vremurile în care încă se ,,dădeau tunuri”, în care guvernarea strângea șurubul, în care inflația te făcea din înstărit sărac în câteva săptămâni. Vremuri tulburi, neclare, nesigure. A fost perioada unor noi schimbări, unor noi speranțe urmate de noi dezamăgiri.
În afacerea familiei Gliga muzica își urma partitura, neabătută de gălăgia de afară. Când măiestria se completează cu sincronizarea și efortul comun, lucrurile pur și simplu își urmează calea firească, normală. „Viața este ca a cânta în public un solo de vioară, învățând știința instrumentului pe măsură ce cânți”, spunea scriitorul englez Samuel Butler. Pe măsură ce anii treceau așa a evoluat și ,,afacerea din debara”. Nu totul era perfect, însă lucrurile au început să se lege. În practica de zi cu zi, familia Gliga a dovedit că celebra axiomă ,,vioara trebuie construită de un singur om” poate fi îmbunătățită. Așa s-au despărțit fazele de fabricare și oamenii s-au specializat. Nu din teorie, ci din practică.
Partitura a arătat apoi, din nou, că muzica poate fi îmbunătățită. Dacă în anul 1991 familia Gliga producea doar instrumente de maestru, în 1997 a apărut a doua fabrică, destinată instrumentelor student. Trei ani mai târziu, în 2000, și-a început activitatea și a treia fabrică, deschisă la Toplița, unde se fabrică instrumentele școală. Deși startul inițial își avea rostul lui – producerea de instrumente de cea mai bună calitate – în mai puțin de zece ani conturul s-a transformat, s-a lărgit și evoluția a luat o cale extrem de firească. Afacerea nu s-a complicat, ci a evoluat. Compania Gliga producea deja viori pentru toate buzunarele, fără să facă rabat de la calitate. Fiecare produs ieșea după partitura lui – produsul de bază necesita 50 de ore de muncă, pe durata a trei luni, însă vioara de maestru era gata să încânte abia după 300 de ore de muncă, pe parcursul unui an întreg.
După 2000
Gălăgia de afară se schimbase într-o stare mai aproape de normalitate. Lucrurile de calitate se cerneau de balast. Mediul de afaceri și chiar societatea începuseră un proces de stabilizare, în care ieșea la suprafață calitatea. Chiar dacă pentru unii încă mai existau scurtături, afacerile de calitate se puteau vedea în peisaj, erau din ce în ce mai evidente.
Familia Gliga strânse deja ani de zile în care producția afacerii lua calea exportului în proporții care se apropiau de 100%. Contactul permanent cu lumea occidentală a făcut ca de la standardul de calitate să nu se poată face rabat. Cristian, fiul cel mare al familiei, se mutase în Statele Unite ale Americii unde a pus bazele unei rețele mari de distribuție, care a făcut ca peste 50% din producție să ajungă peste ocean. Afacerea a rămas în familie, dar familia a început să cucerească lumea. Muzica se cânta deja după altă partitură și totuși nimeni nu părăsise sala. Cu toate că la un moment dat, din exterior, așa părea.
Dans
Mezina familiei, Mirona, s-a desprins de meșteșugul fabricării instrumentelor muzicale și a luat-o pe calea dansului sportiv. Nimeni din familie n-a obiectat, ba din contră, toți i-au fost alături. În anul 1998 Mirona a început dansul sportiv, iar din 2001 încoace a dominat dansul sportiv din România și nu numai. Pentru că tatăl spera că fiica sa va confirma, a construit prima sală de dans sportiv, aproape de casă, iar clubul a fost denumit „Dansul Viorilor”.
Nici fiica nu s-a lăsat mai prejos, palmaresul național fiind greu de egalat. Mai mult, excelența din familie s-a remarcat încă o dată pe plan internațional. În anul 2002 Mirona se plasează pe locul întâi la Blackpool Dance Festival în Anglia – cel mai prestigios festival de dans sportiv din lume. Fata reașeza astfel România pe harta internațională a dansului sportiv, după care devine vicecampioană mondială și adună participări la cinci finale de campionat mondial.
Dar lucrurile nu se întâmplau pur și simplu, fără legătură între ele. Așa cum precizam, nimeni nu părăsise sala. Asta pentru că în anul 2001 a luat ființă la Reghin Gimnaziul Privat „Mirona”, cu program integrat de dans sportiv și limbă engleză. Nu pentru familia Gliga, ci pentru marea familie din Reghin, un loc în care angajații, și nu numai, își puteau lăsa copiii de la ora 8:00 până la ora 17:00 pe mâini bune, știind că vor primi o educație de calitate. Din nou, lucrurile nu se complicau, ci urmau calea firească. Așa era normal să se întâmple. Ca și în domeniul fabricării instrumentelor muzicale și aici familia Gliga a reușit, în doar câțiva ani, să arate că pasiunea și dăruirea pot naște performanță de cea mai bună calitate.
Ramificații
Și tot în acea perioadă lucrurile evoluau într-o nouă direcție. Pentru că Vasile Gliga știa că unul din secretele calității în fabricarea viorilor e lemnul, în anul 1999 activitatea companiei s-a extins și în exploatarea și prelucrarea lemnului. Din nou natural.
Cum se vedea la acel moment din afară, din „sală”? Cum era perceput totul? Asta o pot spune doar reghinenii, pentru că acest model e atât de rar în afaceri, încât se apropie de unicitate. Fiind construit totul pornind de la empatie, de la conceptul lărgit de familie, de implicare activă în comunitate, era evident că drumul era din nou cel potrivit. Tocmai acesta e motivul pentru care lucrurile nu s-au oprit aici.
„O masă, un scaun, un vas cu fructe și o vioară; ce altceva îi mai trebuie unui om ca să fie fericit?”, întreba Albert Einstein. Ei bine, lucrurile mergeau la fel de bine la Reghin, chiar dacă afacerea prospera pe domenii aparent din ce în ce mai diferite. În 2001 s-au pus bazele Clubului Sportiv „Gliga Companies”, care a reușit să fie performant la nivelul județului Mureș. Mirona continua succesele absolut remarcabile aproape la fiecare competiție la care participa, așa că era normal ca gale și concursuri naționale să înceapă să fie organizate la Tîrgu-Mureș și la Reghin. La fel de normal a fost să apară și o revistă dedicată acestui sport, care se numește Flash Dance.
Evoluție, evoluție, evoluție
Ritmul creștea, muzica suna din ce în ce mai bine, iar publicul nu putea rămâne indiferent. Reghineni au numit grupul de firme „Imperiul Gliga”, însă admirativ, nu din răutate sau invidie. Astfel, s-au născut povești pe care marea familie le știe cel mai bine. Un exemplu este episodul consumat la furtuna care a luat țiglele de pe acoperișul fabricii. Fără niciun telefon dat, fără nici un imbold de la spate, când furtuna a trecut, angajații s-au strâns la fabrică și au reparat acoperișul. Așa era normal. Pentru o sincronizare perfectă e nevoie de un bun dirijor, iar un dirijor bun e acela care reușește să impresioneze prin priceperea profesională completată obligatoriu de atenție la nevoile fiecărui instrumentist în parte. Lucru pe care Vasile Gliga l-a cultivat în afacerea familiei încă de când lucra în ,,mica debara”. Pentru că secretul marilor realizări stă uneori în cele mai calde și umane detalii. Afacerea familiei, fără să fi fost ceva premeditat, încă din prima zi tocmai pe asta se clădise. Curios sau poate nu, nici măcar nu se poate spune că e un mare secret.
Dar nici aici nu este sfârșitul poveștii de succes. Pentru că lucrurile n-au rămas pe loc. Termenul afacere ieșise din definiția clasică, însă continua să-și lărgească orizontul. Familia Gliga a considerat a fi de bun-simț ca Gimnaziul Mirona să servească o masă copiilor, masă la care copiii să primească cele mai bune produse. Astfel, au început investițiile în agricultură, care au făcut ca în prezent Gliga Companies să dețină două ferme (una pomicolă și una zootehnică), facilități pentru fabricarea produselor naturale din lapte și carne, un restaurant și chiar o biserică ortodoxă în incinta fermei de la Voivodeni. A venit apoi implicarea mai substanțială în lumea dansului sportiv, unde Vasile Gliga este de șase ani președinte al federației române de profil. Școala Postliceală de Antrenori are deja șapte promoții de absolvenți. Gliga Companies s-a lărgit cu un depozit de materiale de construcții, un magazin alimentar și un restaurant. În anul 2008, Vasile Gliga a fost ales deputat prin vot uninominal, după ce majoritatea formațiunilor politice românești l-au curtat. De ce? Pentru că nimeni n-avea vreo îndoială că Vasile Gliga, fără să facă promisiuni deșarte, va fi ales.
Toate acestea nu s-au întâmplat având în prim-plan ca obiectiv profitul. Dovadă stau cele zece ediții ale „Zilei Recoltei” organizate la Reghin și Toplița pentru angajați. Din nou, asta nu s-a oprit aici. Pentru că așa era normal să se întâmple, tradiția companiei s-a lărgit cu Balul Vânătorilor, Balul Însuraților, celebra „Mămăligă” dinainte de sărbătorile de iarnă, la care se adaugă numeroasele simpozioane, participări la festivalurile de pe Valea Mureșului și la cel de pe Valea Gurghiului sau chiar organizarea întâlnirilor de 25 de ani de la terminarea liceului și a facultăților. De ce? Pentru că așa e normal, așa se întâmplă atunci când pasiunea merge umăr la umăr cu implicarea în comunitate.
Secretul?
Sunt lucruri care nu se predau la niciun conservator, precum nu se predau la niciun curs de management. Sunt lucruri pe care cei care le înțeleg, nu le înțeleg pentru că ajung la concluzia că așa trebuie, ci pentru că așa simt. Aici se face diferența dintre banal și memorabil. Lucru care nu are cum să rămână neobservat. La fel ca senzația pe care ți-o lasă acel concert foarte bun de la care plecam. Acel concert de la care publicul pleacă având pe buze un zâmbet. Acea calitate care excelează și care nu poate lăsa lumea din jur indiferentă.
Exact același lucru s-a întâmplat și la Reghin. Din debara, afacerea a ajuns subiect acoperit de una din cele mai cunoscute reviste din întreaga lume – Time Magazine. O întâmplare? Poate, dar foarte puțin probabil. Și mai puțin întâmplătoare a fost scrisoarea de mulțumire venită de la Sir Yehudi Menuhin, care s-a înclinat în fața calității viorilor produse la Reghin de Vasile Gliga. Cu un astfel de cap de listă, devine foarte greu să completezi lista cu personalități aparte de la noi, dar mai puțin sonore în afara României. Totuși, patriarhul Teoctist, Grigore Leșe și fostul ambasador SUA la București Michael Guest au fost parte din „publicul” care a ieșit plăcut surprins după ce au vizitat fabrica de la Reghin. Lista e mult mai lungă, însă asta contează mai puțin.
Niciunul din familie nu-și poate imagina viața fără activitatea din compania-familie, fără să ia parte zi de zi la „concert”. Iar când omului îi face plăcere ceea ce face, timpul zboară. Așa au trecut pe nesimțite primii 20 de ani, care au fost cu adevărat memorabili. Iar muzica va fi cântată mai departe, după partituri pe care probabil doar familia Gliga le poate bănui.
Implicare socială
Vasile Gliga nu și-a clădit afacerea după manualele de management și marketing, ci după educația de acasă, după valorile tradiționale românești, în centrul cărora domnește familia. Așa a simțit că trebuie și, prin urmare, așa a făcut. Iar acel trebuie apare și reapare cu o frecvență care ar înnebuni orice director de marketing dintr-o companie multinațională, director care n-ar înțelege nimic.
Nu ar înțelege de ce e nevoie ca toate zilele de naștere să fie sărbătorite cu angajații. De ce e nevoie anual de o întâlnire cu toți angajații de 8 martie. Nu ar înțelege, și probabil l-ar scoate din minți, „Mămăliga” de final de an, din nou, cu toți angajații. Nu ar înțelege de ce a fost nevoie ca familia Gliga să organizeze până acum câte patru ediții ale Balului Vânătorilor (anual în a treia săptămână din februarie, la care sunt invitaţi vânătorii de la toate grupele de vânătoare din zonă) și a Balului însuraţilor (anual, în prima săptămână din februarie). Poate ar pricepe ce e cu Ziua Recoltei (zece ediţii organizate la Reghin şi la Topliţa, ultimele patru în colaborare cu Primăria Reghin), dar n-ar mai înțelege deloc de ce fiecărui pensionar i se oferă mâncare și câte 6 kilograme de mere, că doar pensionarii nu mai au nimic în comun cu afacerea familiei. Și de ce se cheltuiește din banii companiei pe solişti de muzică populară din zonă, ansamblurile de pe sate, Fanfara municipiului Reghin, pe Parada portului popular, într-un eveniment în care producătorii din zonă (unii poate chiar concurenți) îşi prezintă oferta de sezon. Ei, asta ar fi de neînțeles, ar fi prea mult.
Și totuși, e doar o fracțiune din ceea ce probabil Vasile Gliga n-a numit niciodată implicare socială, ci pur și simplu a făcut-o. Acest capitol ar trebui să fie unul din cele mai lungi din istoria companiei, dacă ar fi să pomenim fiecare gest, atitudine și sprijin pe care, direct sau indirect, familia reghineană le-a făcut de-a lungul anilor. Totuși, sunt câteva care merită menționate, chiar dacă numai pentru puterea exemplului. Nu putem trece peste Cartea de colorat „Vioara”, în care copiii pot colora şi afla povestea viorii, de la arbore la produsul final, sau sărbătoarea de 1 Iunie 2010 organizată şi susţinută financiar în grădiniţa proprie pentru toate grădiniţele din oraş, care au dorit să participe la acest schimb de experienţă. Merită, de asemenea, menționată susținerea directă a fotbalului reghinean, prin Clubul Gliga Company. Despre dans sportiv, din nou, ar fi enorm de multe de spus. Iar despre organizarea simpozioanelor, evenimentelor culturale, finanțarea lucrărilor de interes zonal sau național, participarea la festivalurile Văii Mureșului și Văii Gurghiului se pot scrie, de asemenea, capitole separate.
Într-adevăr o parte din bunătatea sufletească și materială, împărțită de-a lungul celor 20 de ani, s-a întors. Vasile Gliga este cetățean de onoare al municipiului Reghin, iar în 2008 – fără să facă nici o promisiune deșartă oamenilor, care oricum îl cunosc și îl apreciază – a fost ales deputat. În plus, de-a lungul timpului, familia Gliga s-a bucurat să fie gazda unor personalități importante din viața societății românești, cum ar fi: Părintele Teoctist, ÎPS Andrei, Petre Roman, Borbély László, Ecaterina Andronescu, Ilie Sârbu, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Bogdan Olteanu, Nicolae Văcăroiu, Teodor Stolojan, Eugen Nicolăescu, Ion Iliescu, Octavian Belu, Doina Melinte sau ambasadorii diferitelor misiuni diplomatice aflate la București. La acest lung șir se adaugă artiștii Ştefan Iordache, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis, Dumitru Fărcaş, Nicolae Furdui Iancu, Sava Negrean Brudaşcu, Costel Busuioc, Traian Ilea și mulți alții. De asemenea, familia se poate mândri că la instrumentele lutierului Vasile Gliga cântă artiști de primă mână, cum sunt Alexandru Tomescu, Alexandru Moroșanu, Clara Cernat sau Gabriel Croitoru.