Muzeul Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin a anunţat, luni, că pregăteşte o incursiune în meşteşugul rotăritului, prin prezentarea unor piese de colecţie cu o vechime apreciabilă, precum şi a unor unelte folosite în atelierele de rotărit, în Expoziţia ‘Roata cea de toate zilele’.
„De-a lungul timpului, cel mai important produs al rotarilor a fost carul / trăsura, destinate transportului de bunuri. Oamenii, în expresiile folosite despre mijloacele de transport, făceau o diferenţiere între carul tras de boi sau vite şi trăsură, care, de regulă, era trasă de cai. Asemenea fierarului, meşterul rotar, prin activităţile şi produsele sale, deservea necesităţile fermierilor şi ale ţăranilor. La comandă, confecţiona care, roabe, pe care le şi repara dacă acestea se defectau (…) Uneltele folosite în atelierele de rotărit erau: toporul, burghiul, dalta, ciocanul, fierăstrăul, rindeaua, strungul, scaunul pentru roţi, polizorul etc. O parte din unelte au fost moştenite de către meşteri, altele erau cumpărate de la meşterii retraşi din activitate, din pieţele de vechituri sau din atelierele de fierărit”, a arătat conducerea Muzeului Etnografic ‘Anton Badea’ pe Facebook.
Potrivit muzeografilor, la sfârşitul secolului XIX, funcţionau ateliere de rotărit la periferiile localităţilor, de-a lungul drumurilor aglomerate şi dens circulate.
„Componentele de metal ale carelor erau confecţionate în atelierele de fierărie. Datorită acestui fapt, între cele două meşteşuguri se realizase o strânsă legătură de colaborare, care ţinea chiar şi zeci de ani. Rotarii îşi achiziţionau materia primă – lemnul – necesară confecţionării carului sau a trăsurii de la ocoalele silvice pe raza cărora îşi desfăşurau activitatea, de la ţărani care dispuneau de păduri, iar începând din anii ’20, de la comercianţi care se ocupau de vânzarea de material lemnos (buşteni). Lemnul folosit la realizarea mijlocului de transport era uscat mai mulţi ani la rând. În procesul de uscare, scoarţa lemnului era încrestată cu toporul pentru ca aceasta să fie cât mai rapidă şi mai bună, după care buşteanul era despicat în locurile indicate de către meşter. Componentele de bază ale roţii şi a carului – butuc, spiţe, obadă – erau realizate din frasin, stejar, ulm, iar mai târziu şi din salcâm, deoarece acesta din urmă avea o textură dură, dar în acelaşi timp era şi foarte flexibil şi mai uşor de procurat”, se arată în materialul postat de muzeografii reghineni.
Potrivit Muzeului Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin, procesul de confecţionare a unui car cuprindea mai multe etape, iar prima dintre acestea era reprezentată de confecţionarea butucului roţii.
Foto: (c) Dorina Matiş/AGERPRES
„Cel mai potrivit material pentru realizarea butucului roţii era considerat ulmul, dar acesta putea fi realizat şi din frasin, stejar sau chiar salcâm. În funcţie de tipul carului, lungimea butucului varia între 35-43 cm. Forma cilindrică era făcută la strung, acţionat cu piciorul, sau volantă acţionată manual. După realizarea butucului, pe acesta erau trasate locaţiile spiţelor, ulterior scobite (găurite). Spiţele erau făcute din lemn de salcâm despicat pe fibră, prelucrat după şabloane. Roţile erau realizate până în 10 spiţe – roţile din faţă -, respectiv până în 12 spiţe – roţile din spate. Înainte de asamblarea/montarea spiţelor în butuc, pe acesta se ataşau inelele metalice care împiedicau crăparea acestuia. În multe ateliere butucul era fiert mai multe ore la rând înainte de montarea spiţelor. Conform meşterilor, în acest fel spiţele puteau fi ataşate mult mai uşor, iar după răcire şi uscare acestea rămâneau mai bine prinse în locaşurile lor”, subliniază studiul.
Rotarii din secuime, spre exemplu, aşezau materialul lemnos pregătit pentru asamblare în cuptoare încinse sau îl opăreau, iar ulterior îl acopereau cu bălegar pentru a preveni crăparea acestuia.
„Următoarea fază de lucru era asamblarea obezilor. Cele 6 bucăţi de obadă (talpa) erau bătute cu ciocanul pe spiţe, peste care ulterior se trăgea raful de metal. Ultima fază a procesului de realizare a roţii era găurirea butucului. Aceasta era efectuată cu un sfleder mare de către 3 persoane – una dintre acestea se aşeza pe mânerul sflederului iar celelalte două îl învârteau. După confecţionarea roţilor, urma realizarea laturilor, a punţii faţă şi spate, a celor 4 bucăţi de leucă şi a rudei carului. Componentele finisate şi pregătite pentru asamblare erau lăsate încă două luni la uscat. Moşierii şi ţăranii mai înstăriţi le lăsau în pod chiar şi 1-2 ani, iar după această perioadă duceau piesele la meşterul fierar care monta întăriturile de metal pe car. Piesele astfel pregătite rezistau mai mult în timp”, au mai spus muzeografii.
Foto: (c) Dorina Matiş/AGERPRES
În evoluţia istorică a carului, arată specialiştii, înlocuirea axului de lemn cu cel din metal – fier, a reprezentat un pas important.
„La începutul sec. XX au apărut carele/trăsurile dotate cu arc. În aceste condiţii, agricultorii au început să folosească tot mai mult aceste tipuri de căruţe, deoarece facilitau mult mai bine transportul mărfurilor – legume, fructe, produse lactate – la piaţă. În anii ’30-’40, după ce transportul mărfurilor treptat s-a mecanizat, interesul populaţiei faţă de căruţe şi trăsuri a scăzut, iar meşterii de odinioară au fost nevoiţi să se reorienteze din punct de vedere profesional şi să se angajeze în diferite cooperative de producţie”, se mai subliniază în studiu.
De asemenea, s-a mai constatat că meşterul rotar, în timpul activităţii, se confrunta cu mai multe dificultăţi, iar una dintre acestea era faptul că trebuia să aştepte circa 2-3 ani pentru uscarea materialului lemnos folosit la confecţionarea şi asamblarea carului.
O altă problemă semnificativă a meşteşugului era reprezentată de marii gospodari, care efectuau plăţile pentru produsele cumpărate doar o dată pe an – după seceriş sau treierat, ori la sfârşitul anului calendaristic, iar astfel banii meşterului rotar erau blocaţi.
Foto: (c) Dorina Matiş/AGERPRES
Vernisajul Expoziţiei ‘Roata cea de toate zilele’ este programat la sfârşitul acestei săptămâni, odată cu lansarea albumului de cântece populare ‘Cine mă cunoaşte bine’ al cântăreţei Florina Oprea, angajată a Muzeului Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin. AGERPRES