Așa cum iarna nu-i ca vara, la fel și iarna ninge. Și e frig și se mai întâmplă să viscolească. În fiecare iarnă, nu doar în ani bisecți, o dată la cincinal sau la zece ani. Așa e iarna pe la noi. Pe la alții, e chiar mai grea. Ninge mai mult, e mai frig și iarna nu numai că nu e ca vara, dar ca durată e cam de două ori mai lungă. Se poate spune că pe ei iarna nu-i prea ia prin surprindere.
La ei, că-i spunem Suedia, Norvegia sau vreo altă țară nordică, lumea nu se mai isterizează. La noi, în schimb, e sport național. Dacă ninge și viscolește, la ei se închide drumul și se așteaptă. La noi, drumul va fi înfundat de tiruri, autocare, o mașină de deszăpezit zăpada din frigider, net depășită de situație va rămâne împotmolită pe undeva, televiziunile vor face o campanie de strângere de ajutoare pentru sinistrați, iar niște politicienii din opoziție vor spune că e inadmisibil ce se întâmplă. La ei, când se termină viscolul, se deszăpezește drumul copiii se duc din nou la școală, adulții iau calea supermarketului ca să facă o nouă aprovizionare, iar reporterii își văd de treaba lor, care nu are legătură cu această stare de normalitate.
La noi nu! Nouă ne place să ne autoflagelăm, să trimitem reporteri în viscol ca să ne arate cum arată „furia albă”, „iadul alb”, „România sub nămeți” sau altele de genul acesta. Ne place la nebunie să vedem sinistrați și acolo unde nu există, drame și tragedii acolo unde nu se întâmplă, autorități depășite acolo unde își fac treaba. Ne place să umblăm cu poalele-n cap țipând isterizați că nu se poate așa ceva, că noi plătim taxe și impozite și atunci de ce ninge și viscolește? Nu se poate ca statul să nu facă nimic etc.
A început isteria de la disputa Arafat-Băsescu, apoi a venit zăpada, frigul, căderea guvernului, reinstalarea guvernului, din nou zăpada și frigul. Între timp noi privim tâmpi în televizoare cum un pereptuu breaking news defilează nonșalant prin fața ochilor.
Eu nu mai pot! Mă uit la televizor în reprize de maxim 1-2 minute, după care cedez.
Cătălin Hegheș