- Interviu cu regizorul Adi Iclenzan
În data de 27 martie 2019, de Ziua Mondială a Teatrului, Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național Târgu-Mureș va avea premiera spectacolului D’ALE CARNAVALULUI de I. L. Caragiale, în regia lui Adi Iclenzan. Acesta revine la Teatrul Național Târgu-Mureș unde a mai regizat spectacolele Forma lucrurilor de Neil LaBute (Compania Liviu Rebreanu în anul 2013) și Frumos de Jon Fosse (Compania Tompa Miklós în anul 2017). Este absolvent al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, secţia Regie de Teatru precum și al masterului de regie al aceleiași instituții. A mai regizat spectacole la TEATRU 74 din Târgu-Mureș, la Teatrul Dramatic Sică Alexandrescu Braşov, Teatrul Fix din Iaşi, Teatrul Fani Tardini din Galați, Teatrul Studio Târgu-Mureș.
Ești un regizor care montează în special dramaturgie contemporană. D’ALE CARNAVALULUI este, cred, primul tău spectacol pe un text clasic. E pur și simplu întâmplător faptul că nu ai montat dramaturgie clasică sau te simți mai bine în cea contemporană?
Așa este, până acum m-am simțit mult mai bine în compania dramaturgiei contemporane. Cu D’ALE CARNAVALULUI deschid un nou capitol. Simt nevoia, probabil, să mă îndepărtez de mecanismele și particularitățiile vieții contemporane, lucruri ce există în mod inevitabil în dramaturgia valoroasă de azi. Aș spune că abordarea dramaturgiei clasice, e o tentativă de a obține o imagine mai clară asupra experienței umane. Am descoperit că, privind azi prin filtrul timpului care a trecut, se estompează ceea ce e particular sau contextual.
Există regizori cu un program artistic, în sensul în care își aleg textele în funcție de un demers propriu, legat de o anumită temă. Tu cum îți alegi textele sau temele spectacolelor tale?
În primul rând, contactul inițial cu materialul de lucru (text, roman, etc.) trebuie să îmi lase o senzație puternică pe care să nu o pot înțelege imediat. Pentru ca actul teatral să îmi pară necesar, am nevoie ca axul central în jurul căruia construiesc spectacolul să fie ceva ce îmi e imposibil să exprim prin cuvinte. În al doilea rând, aleg un text în funcție de oamenii cu care urmează să lucrez. Încerc să cunosc actorii unui teatru pentru a căuta să îi pun în contact cu un material care să îi provoace.
Nu știu dacă din punct de vedere tematic am vreun demers anume. Cel puțin nu în mod conștient. Mă distanțez în mod intenționat de tot ce e de actualitate așa că de multe ori nu prea știu ce se întâmplă prin lume. Ar fi penibil să abordez problemele momentului. Cred totuși că TIMPUL și MOARTEA își fac loc singure în cam toate spectacolele mele.
De ce ai ales D’ALE CARNAVALULUI și ce oferă textele lui Caragiale unui regizor ca material dramaturgic?
Sunt grele întrebările. În prag de centenar am început și eu să îmi pun întrebări despre particularitățiile identității naționale și ce tip de raport dezvoltăm cu istoria. Ce înseamnă până la urmă acești 100 de ani? În mod evident, răspunsurile definitive m-au ocolit, dar asta m-a ajutat să mă apropii de dramaturgia românească. A fost un proces pe care l-aș defini ca fiind mai degrabă antropologic decât spectacologic. Dar așa am ajuns la Caragiale.
La D’ALE CARNAVALULUI m-a fascinat ermetismul formal și tematic al textului. Caragiale creează o lume populată cu oameni ce nu cred că fac parte din ea. E o închisoare foarte eficientă. Am căutat cu disperare în piesă o urmă de speranță, o cale de scăpare din ciclul ăsta bolnav, dar până în acest moment nu am găsit-o. Poate ăsta e motivul pentru care e o farsă, o comedie. Altfel ar fi mult prea greu de digerat.
În textul de prezentare a spectacolului spuneai că “în diferite contexte socio-politice, D’ALE CARNAVALULUI a reuşit fie să distreze, fie să înspăimânte.” Cum crezi că va pleca publicul de la spectacolul tău: distrat sau înspăimântat?
Pe mine mă înspăimântă, dar în repetiții a început să mă și distreze. Sper ca oamenii din sală să aibă propria lor experiență, dar va fi dificil. Lui Caragiale i-am acordat o medalie extrem de perversă, cea de dramaturg național. Se predă în școală, repertoriile teatrelor sunt pline de producții pe textele lui, există nenumărate instituții și străzi care îi poartă numele. Știm de el fără să fie necesar să îl cunoaștem. Chestia asta e ca un virus care ne infectează mai devreme sau mai târziu pe toți. L-am transformat cumva în piesă de muzeu. Noi încercăm să îl (re)descoperim, și apoi să propunem și publicului același lucru. Dar treaba asta nu e foarte ușoară nici pentru mine, nici pentru actori, și nu va fi nici pentru public. Așa că doar la premieră vom putea afla răspunsul la întrebarea asta. Sunt și eu foarte curios.
“Întotdeauna trebuie să poți să și râzi, dar să te și cutremure, să te pună pe gânduri ceva. Altfel mi se pare incomplet actul teatral”, spuneai într-un interviu. Poți să dezvolți această idee?
Ăsta e motivul pentru care mi-e frică de interviuri. Ele rămân undeva negru pe alb. Cred că atunci vorbeam despre genurile pure și imposibilitatea de a mă împăca cu ele. Comedie, dramă, tragedie. Între timp părerile mi s-au mai nuanțat. Nu mai sunt atât de categoric. Actul teatral poate fi complet în tot felul de modalități. Am să încerc totuși să dezvolt ideea, dar mi-e teamă că discursul va deveni mult prea specializat. În fața unui eveniment real, ne poziționăm de multe ori diferit. Același eveniment, unora ni se poate părea ridicol, iar altora ne poate stârni mila sau frica. Modalitatea prin care percepem realitatea e un proces complex, dar mai ales subiectiv. Îmi propun ca spectacolele ce le fac să dețină o mare densitate de semne. Pentru asta, privesc fiecare moment scenic din mai multe perspective în același timp. În unele spectacole e mai evidentă acestă construcție simultană, dar atunci când îmi fac treaba bine, ea e invizibilă. Prin asta încerc să propun oamenilor din sală cât mai multe punți de legătură cu evenimentul teatral pentru a facilita o experiență complexă și subiectivă. Dacă spun că o scenă e doar comică sau doar dramatică, sabotez această posibilitate.
Unde situezi spectatorul în ecuația unui spectacol?
Oamenii care vin la teatru, în mod evident, au libertatea de a se situa oriunde în ecuația unui spectacol. Cumpără un bilet și asta le garantează dreptul de a-și decide singuri tipul de raport pe care vor să-l aibă cu spectacolul. Dar, poziționarea pe care încerc eu să le-o propun este similară cu cea față de un ritual religios ideal. Într-un asemenea caz, oamenii nu merg la biserică pentru a se întalni cu preotul, ci speră ca printr-o adunare reală cu un caracter aparte, să se întâlnească cu divinitatea. Preotul poate doar să construiască cadrul în care această întâlnire are loc.
Mărturiseai într-un interviu că tu, ca vocație, ești profesor, nu regizor. Între timp, ai început să predai la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Ți s-a confirmat acel sentiment legat de vocație?
Trebuie să fac apel la câteva fragmente dintr-o scrisoare pe care Strehler i-a scris-o lui Jouvet în 1986. „De-abia astăzi am înțeles, în sfârșit, ce gândeați când mi-ați spus (…): vocația este un rezultat. Ea vine la sfârșit. (…) Și vă scriu ca să vă spun, într-un fel anume, că acum, de abia acum, am înțeles. (…) acum știu că nu pasiunea pentru teatru (atât de facilă, de caldă, de nepăsătoare, atât de fericită!), ci vocația pentru teatru este piatră și sânge. (…) Maestre, sunt pe cale să trăiesc, alături de dumneavoastră, ultima dovadă de dragoste pe care mi-o cere teatrul. Acum nu pot să-i dau mai mult. Nu mi-a mai rămas nimic. Sunt, în fine deposedat de mine însumi. Nu a mai rămas decât el, acest foc care arde cu o intensitate insuportabilă, fără flăcări, nici cenusă. Ca un astru ce-și răspândește atomii în univers.” Înțeleg că nu asta era întrebarea dar mă simt penibil să mai vorbesc eu în vreun fel despre vocație. Probabil aș putea spune că s-a confirmat o anumită o aplecare, o pasiune, senzația unei priceperi.
Acum câțiva ani buni, spuneai că scopul tău este să faci un spectacol care să-ți placă și ție. Ai reușit sau încă mai încerci în acest sens?
Da, am reușit. De ceva vreme tot reușesc. Nu mă refer la fiecare secundă a spectacolului ci la întreg. De câțiva ani buni stau și eu în sala cu publicul și aștept cu curiozitate și entuziasm întâlnirea asta. Înainte dădeam ture prin jurul teatrului sau mă ascundem prin vreun subsol. E o diferență.
“Mie îmi place greșeala, atâta timp cât e viu ceea ce se întâmplă.” Ce anume nu poți greși ca regizor la un spectacol?
Aș spune că alegerea colaboratorilor (actori, scenograf, coregraf, etc.). Pentru mine asta e fundația. În rest merg din eroare în eroare cu curaj și voie bună și încerc să propun echipei cu care lucrez aceeași atitudine. Dacă nu am greșit atunci când i-am ales, tipul acesta de proces poate fi foarte fertil.
De obicei lucrezi cu scenograful Bogdan Spătaru. De data aceasta ți-ai mărit echipa artistică. Mai e artistul video Mihai Păcurar și coregrafa Andreea Belu. De ce? (Mărești miza artistică?)
Cred că în primul rând am avut nevoie de sânge proaspăt în echipă. Eu și Bogdan am ajuns să fim parcă un singur creier și asta poate fi periculos. Se poate instala pe nesimțite o rigidizare a limbajului estetic și o falsă comunicare. Andreea și Mihai vin din alte zone artistice, complet străine mie. E o mare bucurie colaborarea cu ei. Nu știu dacă mărim miza în formula asta, dar cu siguranța extindem teritoriul limbajelor scenice.
Dacă ai fi actor, cu ce regizor ți-ar plăcea să lucrezi?
Nu cred că pot să răspund la întrebarea asta. Sunt foarte mulți regizori pe care îi apreciez, de la care învăț constant, fie din postura de spectator, fie intrând în contact cu ei prin cărți și interviuri. Ar trebui să fac o listă fără sfârșit care să înceapă cronologic cu Copeau, probabil. Dar nu acesta este motivul principal pentru care nu pot răspunde. Problema e începutul întrebării „dacă aș fi actor”. Există un tip aparte de încredere cu care un actor îl investește pe regizor. Fară acest transfer, explorarea nefirească a propriului univers interior și recunoșterea publică a propriilor limitări și frici, nu poate avea loc. Câteodată, în repetiții, sunt martor la momente de mare vulnerabilitate. Atunci mi-e teamă ca nu cumva să nu reușesc să imprim și eu spectaolului același nivel de onestitate pe care îl aduce actorul pe scenă. La cum văd eu lucrurile, profesia asta de actor, necesită un tip de curaj și o anumită generozitate de care eu nu cred că sunt capabil. Nici măcar cu ajutorul lui Copeau.
Interviu realizat de Laurențiu Blaga