În secolul al 19-lea, în Ţinutul Secuiesc, arderea varului, transportul şi vânzarea acestuia a asigurat o sursă de venit pentru locuitorii a 36 de aşezări, dintre acestea cele mai importante localităţi fiind: Crăciunel, Vîrghiş şi Sîndominic. Potrivit documentelor, localitatea Vîrghiş a devenit un centru de ardere a varului cu câteva secole mai devreme, datorită activităţii a 5-10 vărari care s-au ocupat de extracţia blocurilor de calcar din zăcămintele munţilor care înconjoară satul, în special al muntelui Rika.
Materia primă pentru arderea varului este piatra de var (carbonat de calciu) care este alcătuit din cristale mici de calcit. Prin arderea în cuptoare, la temperaturi ridicate (la 900-1000 C°) piatra de var se descompune în oxid de calciu şi în bioxid de carbon. Dintr-un kg de piatră de var se obţin aproximativ 0,5 kg var ars.
Astăzi, la Vîrghiş, de arderea varului se ocupă 12–13 familii, în 15 cuptoare, activitate care asigură un mijloc de trai pentru cincizeci-şaizeci de oameni. Focul din cuptor nu trebuie să fie înăbuşit timp de 36 de ore. Obţinerea pietrei şi a lemnului, spargerea blocurilor de piatră şi clădirea lor în cuptor, mai apoi scoaterea varului ars din cuptor este o muncă fizică grea, pe care, de multe ori, şi femeile sunt nevoite să o presteze. Pe lângă arderea varului, familiile îşi completează veniturile cu produse obţinute din creşterea animalelor şi cu produse agricole.
Sursa: virtualisszekelyfold.ro