Românii sunt supărați pe aroganța politicienilor, pe faptul că aceștia îi desconsideră. Au trecut mai multe zile și premierul abia a adresat câteva cuvinte acuzând violența manifestanților, în loc să încerce să vadă realitatea, motivele nemulțumirilor românilor. Tăcerea președintelui îi irită, îi umilește foarte mult pe cei care au ieșit în stradă, iar reacțiile cele mai violente vin la umilire, fiindcă șeful statului le-a refuzat dialogul, a refuzat să-i asculte. Așa cum există o psihologie a fiecărui individ în parte, la fel este și la popoare: umilirea este foarte greu de acceptat. Acestea sunt câteva dintre ideile prin care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, cancelar general al Universității „Petru Maior” și directorul al Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Tîrgu-Mureș, explică manifestațiile din ultimele zile.
Reporter: De ce ies oamenii în stradă?
Cornel Sigmirean: Eu cred că manifestațiile din ultimele zile sunt expresia unor frustrări și, în primul rând, a neîncrederii în autorități și în clasa politică. Toate acestea vin pe fondul lipsurilor, a neajunsurilor: sunt mulți oameni care trăiesc la limita subzistenței. Însă trebuie să vedem mai ales mesajul moral. Intervievați, cei din Piața Universității sau din alte orașe încep prin a-și mărturisi necazurile: pensia mică, salariul mic, factură mare la consum, scumpirea combustibilului și așa mai departe. A apărut o diversitate de revendicări… Dar important este că avem un miting al demnității, aceasta este valoarea morală… Oamenii au ajuns la concluzia că nu-și mai aparțin, că alții hotărăsc în numele lor, că hotărăște președintele. După 20 de ani de la Revoluție oamenii au început să înțeleagă ce înseamnă mecanismul unei societăți democratice. Ei au văzut, de asemenea, că în ultimii ani, votul și dreptul lor politic nu are nici un efect. La ultimele două alegeri deși oamenii au votat, culmea este că s-au creat coaliții care au anulat până la urmă votul . S-a forțat nota și în privința partidelor politice care, fiind opozanți în campania electorală, după încheierea alegerilor se regăseau în coaliție, fie de guvernământ, fie în coaliție de opoziție, depinde de cum erau aranjate voturile…
Complexul dictatorului
…Precum spuneam, cred că nemulțumirea populației provine din neîncrederea în clasa politică, de aceea și apelul lor pentru păstrarea liberă a pieței, nealterarea ei prin implicarea oamenilor politici. Există neîncredere – asta este o mare problemă. Este o neîncredere în instituțiile statului, până la urmă, și în modul în care li se servește democrația în România. Românii cred în democrație, în principiile ei, dar sancționează abaterea și regulile pe care clasa noastră politică a înțeles să le impună în viața politică.
În ultimă instanță, cred că românii au un complex al dictatorului care ne urmărește și astfel se explică atitudinea față de Băsescu, care și-a depășit cu mult atribuțiile și de fapt a fost scânteia care a generat conflictul: faptul că un președinte, care trebuie să fie arbitrul la nivelul instituțiilor statului, se implică într-un conflict care apare între un ministru și un subsecretar de stat. Probabil că dacă acel secretar de stat se numea Ionescu, Popescu sau un anonim, așa cum sunt mulți, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar era un om pe care oamenii îl admirau pentru că a reușit să creeze un serviciu de urgență, care a salvat viața multora. Aceasta a fost marea greșeală a președintelui, a instituției în sine, fiindcă bănuiesc că președintele nu ia asemenea măsuri fără să se confrunte cu cineva. Totuși, el nu ține cont de recomandările celor care sunt în jurul lui și mai grav este că a inhibat se pare și partidul lăsându-l câteva zile aproape fără replică…
Lipsa empatiei omului politic
…Populația i-a sancționat președintelui aroganța și faptul că nu respectă jocurile unei vieți politice democratice. Românii au fost capabili să-și asume: reduceri salariale cu 25 %, reducerea pensiilor, disponibilizări. Dar se pare că la un moment dat a fost atinsă demnitatea lor și mai ales au avut sentimentul că clasa politică și instituțiile nu sunt capabile să-i înțeleagă, că-i tratează cu dispreț, că nu sunt interesați. Omul în sine nu conta. Contau atâtea reduceri, atâtea economii la buget, în ce măsură creăm o balanță excedentară: cam astea erau calculele. Totul se discuta în cifre, în calcule strict financiare, fără ca politicienii să-și pună întrebarea: un om poate trăi cu 5-6 milioane? Românii aveau sentimentul că problemele lor nu sunt împărtășite. Erau preluate de opoziție cu mare ușurință, transformate în dezbateri televizate, dar fără participare, fără ceea ce înseamnă empatia omului politic cu poporul.
Am urmărit în vară când fostul premier al Italiei, Berlusconi, anunța măsurile de criză, și spunea: „Dragi italieni, trebuie să vă spun cuvinte pe care nu mi-am dorit niciodată să le spun. Regret că trebuie să vă spun…”. Automat s-a creat o comunicare: omul acela, premierul, împărtășea, într-un fel, problemele pe care criza le-a generat în Italia. La fel, președintele în momentul în care s-a convins că a greșit, trebuia să spună: „Cred că am greșit, îmi cer scuze pentru sugestia ca Arafat să se retragă de la Ministerul Sănătății”. Dar nu a făcut gestul acesta. În viață a-ți recunoaște vina și a cere scuze sunt virtuți. Sigur că în cazul unui președinte greșelile sunt greu de acceptat pentru că un președinte este considerat omul cel mai înțelept, el are un întreg staff care-l ajută să ia hotărâri.
Rep.: Cum vă explicați diversitatea mare a revendicărilor?
C.S.: Fiecare om își are propriile revendicări; deocamdată nu s-a cristalizat un program al revendicărilor. Acest lucru pur și simplu denotă modul spontan al manifestărilor. Până la urmă va trebui să se cristalizeze un set de revendicări care să poată fi soluționate. La revendicări politice se cere „jos președintele”, dar aceasta nu este o soluție. Cine va prelua? Președintele Senatului, apoi trebuie să se organizeze alegeri. Se cere: „jos guvernul”, dar cine ne guvernează? Avem soluția unui guvern de tehnocrați sau facem un guvern de coaliție, dacă partidele sunt de acord. Ar putea urma pregătirea unor alegeri electorale…
Rep.: Care sunt soluțiile?
C.S.: În decembrie 1989 am fost puși în situația să acceptăm un guvern impus de un mișcare populară. Nu știu dacă mai putem. România nu mai este țara de acum 20 de ani. Orice schimbare nu poate evita mecanismele politice ale alegerilor și formării unor guverne reprezentative.
Nu pot să-mi dau seama cât de hotărâți sunt oamenii, până unde poate merge răbdarea lor, dar este clar că populația nu va înceta să se manifeste până când politicienii nu vor veni cu soluții concrete. Desigur, nu au la îndemână soluții de genul mărim salariile, nici pensiile, nici reducerea prețului la combustibil, dar se vor încerca soluții politice: poate formarea unui guvern de tehnocrați, deși cred că manifestanții nu vor fi mulțumiți fiindcă acuzele nu merg spre Boc. Mai mult merg spre președinte, pentru că el și-a atribuit mai mult decât îi acorda Constituția. Chiar dacă nu o făcea în mod direct, toată lumea simțea faptul că el este marele dirijor care orchestrează hotărârile Guvernului. Este clar că actuala coaliție (PDL, UDMR și UNPR) vor trebui să facă sacrificii. Acum câteva zile încă aveau soluții mult mai simple, acum e prea târziu… Dar eu sunt surprins că totuși nu au cunoscut starea națiunii, mai exact faptul că orice mic derapaj poate să genereze o criză. Ei ar trebui să aibă la îndemână o expertiză, doar avem atâtea instituții care se ocupă cu treaba asta; dar nu au aplicat soluțiile necesare…
A consemnat Vasile Dancea