S-a vorbit atât de mult în ultimele zile despre regele Mihai, încât mă gândeam dacă mai are rost să scriu și eu un editorial pe această temă. Dar apoi, gândindu-mă la actualii și foștii conducători ai României de după 1989, și comparându-i astfel cu monarhul, am realizat că nu este corect decât să-i scoatem din peisaj pe aceștia și să încercăm să concretizăm în viața noastră modele politice care impun demnitate și respect așa cum a făcut-o regele.
A fost impresionantă reacția românilor față de ceremoniile de înmormântare a regelui Mihai. Au ieșit mai mulți oamenii în stradă să-și ia rămas bun de la ultimul rege al României decât în cazul multor alte momente semnificative de după 1989. Este cu atât mai impresionant cu cât acest om a trăit cea mai mare parte a vieții în afara țării. Cu toate acestea, el a rămas un simbol pentru români și, pentru foarte mulți, o speranță. Desigur, cunoscătorii istoriei nu pot ignora faptul că cele mai înălțătoare momente din istoria României s-au petrecut în timpul monarhiei, indiferent dacă unii vorbesc despre o conjunctură favorabilă.
În ultimele zile, am urmărit o serie de interviuri ale regelui, după căderea comunismului. M-a impresionat demnitatea cu care vorbea despre trecut, inclusiv despre unele persoane pe care am putea avea tendința să le considerăm inamici ai Maiestății sale. Mă refer, de exemplu, la mareșalul Antonescu, un om pe care l-a arestat în cele din urmă, un om care îl ignora pe rege în privințele politice atât timp cât a fost la putere, dar un om pe care regele l-a numit a fi un patriot și despre care consideră că nu ar fi meritat pedeapsa cu moartea.
Apoi, m-a impresionat foarte mult dimensiunea religioasă a regelui Mihai. Prin simplele sale declarații, dar atât de profunde, s-a dovedit un creștin adevărat. Și, probabil, românii ignoră tocmai acest lucru: faptul că noblețea, demnitatea, simplitatea, răbdarea pentru care regele Mihai a fost atât de respectat sunt niște calități care izvorăsc din condiția de creștin adevărat. „Noi suntem creștini sau păgâni?”, întreba retoric regele, făcând referire la faptul că politica actuală, națională și europeană, este una care exclude creștinismul.
Iată calea politică pe care ar trebui să o căutăm: o cale care nu se rușinează de identitatea creștină a poporului nostru. Căci un conducător creștin nu poate fi sclav al intereselor politice ale altora.
Un pasaj publicat pe pagina Mănăstiri Recea, județul Mureș despre regele Mihai:
„Cât despre Regele care „n-a fost rege”, se uită că, deși Mihai a fost proclamat Rege fără depunerea jurământului pe Constituție, abrogată la acea dată, şi fără votul Parlamentului, suspendat, el a fost, totuși, uns cu Sfântul şi Marele Mir şi încoronat ca Rege, cu Coroana de Oțel, de către Patriarhul Nicodim Munteanu, pe 6 septembrie 1940, o mărturie directă despre aceasta, de altfel, avem de la părintele Dimitrie Bejan, care a fost de față. Părintele Iustin Pîrvu, ca şi alți mari duhovnici ai țării, știa că Mihai I a fost ultimul monarh încoronat după ritualul bizantin, el fiind întâmpinat în orice Biserică cu Evanghelia, singurul căruia i se putea cânta „Ca pe Împăratul…”, singurul care o dată intrat în Biserică putea intra direct pe Ușile Împărătești în Sf. Altar, precum episcopii, după cum se vede în acel filmuleț de la sfințirea Catedralei din Timişoara în 1946, putând apoi să se aşeze pe jilțul domnesc din stânga naosului bisericii, situat vizavi de cel al ierarhului. Putea, de asemenea, să se împărtăşească singur direct în Sfântul Altar, dar, din smerenie, Regele nu a făcut-o vreodată, şi să înmâneze cârja episcopală unui ierarh nou ales, drept, pe care doar Împăratul/Domnitorul îl avea, după cum vedem în poza cu Majestatea Sa şi Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, de la întronizarea acestuia din urmă ca arhiereu în 1941. A fost, deci, ultimul nostru Mare Voievod şi Domn, ultimul arhiereu laic, dacă se poate spune așa (sperăm, totuşi, nu ultimul pentru totdeauna!), iar faptul că valul de ură şi judecățile multora dintre români în ultima vreme nu concordă cu respectul acordat lui de marile personalități ale neamului nostru, care i s-ar fi cuvenit acestui monarh, cred că arată un soi de ignoranță şi o judecată superficială, simplistă, vădit tendențioasă, asupra a ceea ce s-a întâmplat în istoria noastră recentă.”
Titi Dălălău
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.