Tot mai puțini sunt târgumureșenii care cunosc, măcar la nivel de conversație, româna și maghiara, deși „în acest oraș este imposibil să trăiești normal fără să cunoști bine ambele limbi. Românii nu învață limba maghiară. Maghiarii nu prea învață limba română, decât obligatoriu la școală”, susține un reprezentant al părinților de la o școală maghiară. Și atunci intră în scenă adevărații traducători care prin truda lor contribuie la ridicarea unui pod între români și maghiari. În anii ˊ80 la Editura Kriterion din Cluj se traduceau foarte mulți scriitori maghiari în limba română și scriitori români în limba maghiară.
Astfel, cititorul român putea lua cunoștință cu literatura maghiară, iar cititorul maghiar înțelegea mai bine operele scriitorilor pe care le-a studiat la școală. Dar de atunci, o astfel de antologie a apărut abia anul trecut la inițiativa Institutului Cultural Român, sub titlul „Singurătatea gonflabilă”. În cele ce urmează, aveți ocazia să o cunoașteți pe Judit E. Ferencz, cea care a tălmăcit zeci de nuvele și fragmente de roman, adunate în acest volum, din operele unor scriitori maghiari din Transilvania.
„Singurătatea gonflabilă”
Reporter: Cum te-ai prezenta cititorilor noștri?
Judit E. Ferencz: Sunt bucureșteancă, unguroaică, jurnalistă și, de câțiva ani buni, traducătoare … în limba română. Am tradus și mai traduc, sporadic, și din română în maghiară.
Rep.: Limba maternă…?
J.E.F.: Limba maternă este maghiara, de învățat tot în maghiară am învățat. De socializat, am socializat în limba română, cum altfel la București. Apoi au urmat lecturile – în ambele limbi. Da, am 46 de ani, și nu vreau să intru în discuțiile despre generațiile noastre de copii și tineri deștepți, care am citit și am tot citit, dar chiar așa a fost. Probabil și pentru că nu prea aveam încotro.
Rep.: Cum a fost întâlnirea cu traducerile?
J.E.F.: Nici nu știu când m-am apucat. Cert este că a durat cam mult până am conștientizat și, da, am acceptat că sunt bilingvă. Poate părea ciudat ceea ce zic, dar m-am întrebat de multe ori dacă cele două limbi vorbite, folosite, citite, gândite și visate în egală măsură nu cumva se neutralizează sau chiar se anihilează reciproc. Am ajuns la concluzia că nu și sper să nu fi greșit.
Mi-a fost dat să cresc în două culturi
Rep.: Antologia „Singurătate gonflabilă” a fost primul volum pe care l-ai tradus?
J.E.F.: Nu este primul volum pe care l-am tradus, dar este cartea mea de suflet, care nu ar fi apărut fără insistența și ajutorul scriitoarei Simona Sora. Ideea se născuse, dar a fost nevoie ca ea să mă bată la cap să mă și apuc. Cel mai greu mi-a fost să fac selecția. Ni s-a părut foarte important să prezentăm o mostră din literatura maghiară contemporană din Transilvania, aproape necunoscută cititorilor români.
Rep.:Cum ți se pare literatura maghiară?
J.E.F.: : Am mai spus asta: este o literatură paralelă, care trăiește, suflă, câteodată de zbate, altădată își ia avânt tot aici.
Rep.: Cum ai făcut selecția pentru antologie?
J.E.F.: A fost o selecție asumat subiectivă. Mai pe șleau: am băgat în antologie ceea ce mi-a plăcut. Știu, nu este un criteriu tocmai academic, nici măcar criteriu nu este.
Rep.: Cum ai reușit să traduci stiluri, voci diferite, păstrându-le autenticitatea?
J.E.F.: Păi a fost foarte simplu, tocmai pentru că sunt texte care m-au atins, texte pe care, cum să zic, le-am asimilat. Nu am încercat încă să traduc un text literar pe care să nu-l simt, care să nu mă atingă.
Rep.: Unde ai învățat cele două limbi atât de bine încât să poți tălmăci cu exactitate intențiile autorului?
J.E.F.: În primul rând, habar nu am dacă am reușit. M-am străduit, atât pot spune. În rest, eu cred că nu poți învăța o limbă până la capăt. Adică nu e suficient să înveți limba în sine. Sigur, sunt necesare niscaiva cunoștințe culturale, istorice și mai știu eu de care, dar mai e ceva: descifrarea corectă a inflexiunilor, a gesturilor, a întregului bagaj non – verbal. Care, deloc paradoxal, este arhiprezent și în scriere, în literatură. Ei, aici am avut pur și simplu noroc. Mi-a fost dat să cresc în două culturi. Și în două subculturi. Un dar prețios.
…în timp ce toci ceapa de zor
Rep.: Ce poți spune despre meseria de traducător?
J.E.F.: Traducerea mă scoate din mizeria pe care o vede zi de zi jurnalistul. Îmi place meseria mea de jurnalist, dar mă și ține mereu în priză. Prea în priză. Iar cu timpul stau foarte prost. Ambele meserii te solicită în întregime. Nu ești jurnalist de la nouă la cinci după-amiaza, cum nu poți scăpa nici de textul pe care-l traduci. E acolo, cu tine, și la bucătărie. Se întâmplă să-ți străfulgere prin cap o soluție mai bună, o expresie mai potrivită, în timp ce toci ceapa de zor. Una peste alta, cred că jurnalistul și traducătorul se completează reciproc.
Rep.: Ce calități trebuie să aibă un traducător?
J.E.F.: Nu știu ce calități presupune meseria de traducător. Un spate sănătos, care-ți permite să stai la calculator muuuuulte ore, asta fără doar și poate. Eu nu-l am. Firește, trebuie să cunoști ambele limbi (nu pot fi de acord cu cei care zic că-i suficientă măiestria în limba – țintă). Mai trebuie să fii familiarizat cu ambele culturi. Ai nevoie de multă smerenie. Suficiența trebuie s-o pui neapărat deoparte.
Rep.: În cât timp faci o traducere?
J.E.F.: Depinde de text. Eu mai traduc și alte chestii, nu numai literatură (traducerea literară este foarte prost plătită). Printre altele, mai traduc și rețete culinare, adică o revistă trimestrială redactată de o prietenă. Ei, acolo e simplu: țac-pac, trei pagini într-o oră. La un text literar e altfel: fiecare frază tradusă îmi trezește multe îndoieli. O rescriu. Poate pe loc, poate odată, când se întoarce ea la mine. De fapt, doar termenul fixat de editură mă împiedică să rescriu textul la nesfârșit.
Rep.: Ce este traducerea?
J.E.F.: Traducerea e doar o tălmăcire trecută prin filtrul (și priceperea) traducătorului.
…sunt și traducerile proaste, făcute pe bandă rulantă
Rep.: Ce crezi, traducerile fac o literatură?
J.E.F.: Sunt cazuri, puține, de traduceri care fac literatură. De regulă, acestea-s traduceri semnate de scriitori care-și permit mai multe, se joacă cu textul, îl remodelează după chipul și asemănarea lor; nici nu știu în ce măsură mai pot fi numite traduceri. Există apoi traduceri strălucite care redau atmosfera, limbajul, mesajul originalului, dar sunt totuși traduceri. Mă pot încânta, le pot aprecia măiestria, dar le citesc totuși cu regretul că nu am acces la original. Și apoi sunt și traducerile proaste, făcute pe bandă rulantă. Multe, din păcate!
Rep.: Ce importanță au totuși traducerile?
J.E.F.: Dincolo de tot ce am zis mai sus despre traduceri, afirm cu tărie că da, traducerile literare sunt extrem de importante pentru cunoașterea reciprocă. Dacă n-aș crede asta, aș renunța imediat. Sunt importante și dincolo de deliciul estetic pe care îl oferă (sau nu). Sunt foarte importante și pentru a putea face o comparație: Ce scriu autorii români, ce scriu autorii maghiari? Ce-i preocupă pe unii și pe alții? Cum scriu unii, cum scriu alții? Cum sunt unii, cum sunt alții? Și reiese imediat că sunt diferiți.
Rep.: Aceasta e concluzia ta?
J.E.F.: O concluzie deloc revelatoare, dar, cred eu, cu valențe conciliante. Dacă literaturile născute în același loc pot fi atât de diferite, ce mai avem cu oamenii?
A consemnat Erika MĂRGINEAN
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.