Povestea asistentului mureșean din elicopterul SMURD, prăbușit în Pasul Tihuţa

În atmosfera sărbătorilor de iarnă, în ajun de Crăciun 2006, a sosit vestea că un elicopter SMURD cu echipaj medical şi piloţi la bord s-a prăbuşit în Pasul Tihuţa, judeţul Bistriţa Năsăud.

Specialiştii susţin că, mijlocul de transport cel mai sigur ar fi avionul şi cele mai puţine accidente se întâmplă cu aparatele de zbor, faţă de cele produse pe şosele. Tot cercetătorii recunosc şi faptul că, efectele unui accident aviatic, de obicei, sunt şi cele mai grave. Să vedem ce povesteşte un supravieţuitor al unui astfel de accident, privind în urmă cu aproape un deceniu.

N-au mai ajuns la solicitare

Comandorul Romeo Lupu, copilotul, locotenent comandor  Sorin Mălincioiu, dr. Puiu Popescu şi asistentul medical Ovidiu Marius Balea se aflau la bordul elicopterului SMURD. „Ne duceam din Tîrgu Mureş la Vatra Dornei. Aveam de preluat un copil de vreo 15 ani care căzuse dintr-un brad din care vroia să taie pentru pomul de Crăciun. Nu am mai ajuns la el”, îşi aminteşte asistentul Marius Balea. Am pornit în condiţii de iarnă, dar era timp frumos, la un moment dat, în jurul orei 13.30 am ajuns în faţa unui zid de ceaţă.  Am făcut cale întoarsă pentru că nu se mai putea înainta, dar ne-a învăluit ceaţa, ca într-o găleată, nimic nu se mai vedea. Am intrat pe munte, cu „burta înainte”, printre brazi, altfel ar fi explodat elicopterul”, continuă să rememoreze asistentul.

Ţinut de centura de siguranţă

Nu au avut timp să le fie frică. Nici nu au realizat prea bine ce se întâmplă. „Elicele elicopterului s-au rupt şi cioturile continuând  să se învârtă au săpat o groapă adâncă de peste un metru. Coada elicopterului s-a desprins, ca o pasăre rănită corpul aparatului de zbor sta înfipt între doi brazi, culcat pe o parte… Abia după ce s-a oprit motorul au realizat ce s-a întâmplat. Marius atârna prins în centură, pe jumătate ieşit pe geamul lateral, întrebându-se ce caută acolo. Din fericire au scăpat cu toţii, cu răni uşoare. Piloţii au rămas prinşi, copilotul avea o fractură de humerus…”.

Szabi şi tăietorii de lemne

 Aveau semnal la „celulare”, au vorbit cu toată lumea şi salvatorii salvatorilor s-au pus în mişcare. „Coloane de maşini de la Tîrgu Mureş, jandarmii de la Bistriţa, pompierii, dr. Arafat cu maşina lui, o maşină de medici… toată lumea s-a pus în mişcare, dar nu era uşor să ne găsească. Eram ca într-o „găleată cu ceaţă”. Undeva mai jos de noi se afla o cabană părăsită. Acolo au ajuns salvatorii din Mureş. În ciuda interdicţiei de a părăsi ambulanţa, regretatul Szabi ( nota red. asistent Szasz Robert Szabolcs, răpus de un infarct miocardic luna trecută) a pornit în căutarea noastră! Nu mai avea răbdare să aştepte! A luat un flacon de doi litri cu ceai fierbinte înfăşurat în pătură şi a pornit să ne caute”,  un zâmbet îngăduitor trece pe faţa lui Marius. „A venit cu doi tăietori de lemne, ne-au găsit. Ei au ajuns primii la noi. Szabika săracul tot sărea pe mine, nebunul, se bucura că ne-au găsit în viaţă… Peste tot am fost colegi. Şi la SMURD  şi la Samaritanus şi în Irak”, îşi aminteşte asistentul păstrând un moment de reculegere în amintirea camaradului.

Elicopterul de la Luna

 După ce au realizat ce s-a întâmplat, au anunţat telefonic superiorii, au făcut un foc să se încălzească, era iarnă. În Pasul Tihuţa căzuse zăpada. Cei porniţi în căutarea lor le cereau puncte de reper. „Ce să le spun? Că sunt copaci, zăpadă şi habar nu avem unde suntem? Mi-au cerut să facem zgomot. Am luat casca şi am bătut cu ea în burta elicopterului… Nu simţeam frigul. Eram doar în salopetă. Defibrilatorul zburase din elicopter, tubul de oxigen l-au găsit la 50 de metri de noi… nu vedeam vârful copacilor de ceaţă. S-a ridicat un elicopter de la aeroportul de la Luna. „Auzi elicopterul?”- mă întrebau. „Aud”. „Unde ?”, „Deasupra …”, zâmbeşte parcă jenat că nu putea să fie şi mai cooperant. Dar asta era. Au avut noroc, au scăpat cu viaţă şi asta e important. Salvamontiştii l-au coborât pe Mălăncioiu, apoi pe Romică, apoi au venit după ei. Patru inşi au cărat o prelată ca să acopere resturile elicopterului… acolo sus unde au căzut ei, nu se putea circula decât pe jos…

Comunicatul oficial

 „Elicopterul, dat în folosinţă în urmă cu doi ani, a avut un accident sâmbătă, în jurul orei 13.30, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Potrivit doctorului SMURD Cristian Boeriu, elicopterul se îndrepta pentru o intervenţie la Vatra Dornei. Cei patru membri ai echipajului aflat în elicopterul implicat în incidentul aviatic au fost găsiţi în aceeaşi zi, în jurul orei 18.30, în Munţii Bârgăului, la aproximativ cinci kilometri de Drumul Naţional care duce spre Pasul Tihuţa. Ei au fost căutaţi de peste 50 de pompieri, poliţişti, echipaje SMURD şi jandarmi montani. Potrivit salvatorilor, operaţiunile de căutare au durat aproximativ patru ore şi s-au desfăşurat cu dificultăţi”, se anunţa evenimentul, dar pentru a afla cauzele producerii accidentului mai aveau de aşteptat.

Supravieţuitorul pleacă în Irak

Cel care a supravieţuit unui accident aviatic nu avea cum să se sperie de o nouă aventură. De o experienţă la fel de neuitat precum o cădere liberă din …cer. Auzind că se caută asistenţi medicali pentru o platformă petrolieră din Irak, și-a luat o lună de concediu fără plată şi pe 28 august 2014  a început lucrul la compania EDC Romfor.  „O lună lucram, 24 din 24 de ore şi o lună aveam liber”, astfel începe să-şi povestească următorul episod din viaţa sa, asistentul Marius Balea.

De ce nu ştii kurda?

 Să mergi într-o zonă de conflict, de bună voie şi nesilit de nimeni, poate fi considerat ca o doză de nebunie.  „Întotdeauna am visat să merg să văd lumea, Asia, America, dar şi până-n Irak mi s-a părut o experienţă ce ar trebui trăită de toată lumea. Să vezi altfel de culturi, altfel de oameni, să încerci să-i înţelegi… M-a întrebat un kurd de ce nu cunosc limba lor? Am răspuns ceva în română, se uită la mine, că nu ştie ce-am zis… Ei vezi, nici tu nu ştii limba mea, de aceea vorbim cu translator, în engleză! S-a apucat să râdă omul!”, şi-a amintit Marius Balea de acest episod căutând răspunsul la întrebarea mea, cum se înţelegea cu oamenii de acolo.

Mâncare ca la restaurant!

 La prima platformă a ajuns după un zbor cu escală în Turcia, aterizând la Erbil. S-a prezentat la clinica firmei de acolo după ce a aranjat partea birocratică a venit o maşină ce l-a dus încă vreo 300 de km până la platforma împrejmuită cu gard de sârmă ghimpată şi păzită de oameni înarmaţi. El avea baraca lui de prim-ajutor, neavând voie să se rişte pe la sonde, că în caz că păţea ceva nu mai avea cine să le acorde prim-ajutor! Participa la exerciţii de pregătire, de simulare, ca în caz real să nu existe „n-am ştiut!”.  Fiind paramedicul  zonei, el răspundea  şi de calitatea alimentelor. „Zilnic făceam controale la bucătărie, verificam dacă se spală pe mâini, dacă ţin mâncarea la temperatură adecvată.  Apa potabilă era îmbuteliată. Toate sucurile de pe piaţă se aflau acolo… Firma face totul ca muncitorul să se simtă bine, să aibă toate condiţiile ca să dea randamentul maxim. Dimineaţa au 5-6 feluri de mic dejun, la amiază 2-3 feluri de ciorbă la felul întâi şi 3 feluri de carne, pui în fiecare zi, dacă se dă peşte, numai somon, creveţi, cotlete de berbecuţ, capră, vită, mâncare ca la restaurant, acolo nu se discută. Fără carne de porc, desigur!”, explică asistentul.

În şlapi la minus 20 de grade

 Muncitorii, pălmaşii erau kurzi, ingineri erau şi printre ei câţiva, dar majoritatea erau occidentali. „Am lucrat cu  tot felul de oameni. Cu americani, canadieni, am avut un chinez, indonezieni, venezuelieni.  Şi kurzi. La ei organizarea e tribală. Nu spun  că sunt din satul cutare, ci din tribul ăsta sau tribul ăla. În general, bărbaţii se îmbracă aşa ca noi, o cămaşă, blugi, dar cu nelipsitul batic înfăşurat pe cap. Îi apără de soare. Şi eu am purtat şi e chiar e folositor!  În rest? Toată lumea în şlapi şi iarna la minus 20 de grade! Apoi venea la mine să se plângă că-l dor rinichii! Oare de ce? În general femeile se îmbracă ţipător. Cele bogate cu multe paiete, fardate excesiv, sunt pline de aur. Au maşini de la 20 de mii de dolari în sus, majoritatea drumurilor sunt făcute, dar nu lipsesc nici drumurile care se opresc undeva în deşert. Peste capitală, Erbil, vor să facă şapte inele de autostradă ca să lege capitala de restul ţării. Sunt mari interese acolo”, conchide Marius dând de înţeles că ar fi multe de povestit.

Distracție?

Dacă am vorbit de muncă, să vedem ce ne spune de distracţie? „Adevărul e că nu prea am ce. Plecam de la aeroportul din Cluj la 14.30, dimineaţa la 7 eram în Erbil, cu o escală de 3 ore în Bucureşti şi vreo 30 de minute la Istanbul. Ajuns la Erbil, la clinică, abia apucam să dorm un pic, venea şoferul şi mă ducea la sonde. Nu prea aveam timp de plimbări. Am auzit că în centru la Erbil era un salon de masaj erotic, dar n-am fost acolo. Szabi a trecut pe acolo, dar nu a intrat nici el!”, zâmbeşte şi continuă depănarea amintirilor.

Ceai dulce şi delicios

 „Când plecam după cele 30 de zile, ne opream la clinică, dacă aveam timp mai cumpăram câte ceva la Mall, dacă era deschis, apoi mergeam la aeroport. Când am fost la Asian Oil, am mâncat cu ei (nota red. kurzii), ce mi-a plăcut la ei la nebunie, e ceaiul! Au un amestec de plante extraordinar, din care prepară un ceai foarte dulce şi aromat, tare mult îmi place! Kurzii cară după ei ceainicul, oriunde se aşază, „turceşte”, că atunci se aşează şi necuratul şi nu le mai face niciun rău, imediat fac focul şi prepară un ceai delicios! Ce îmi mai place e kebabul de oaie!  Astea s-au întâmplat în ultimele două rotaţii în Irak, în rest am stat numai la sondă!”, afirmă asistentul.

Focuri de armă

Pericole? „Au fost şi pericole. Când am fost la Gasprom de două ori s-a tras spre sondă. Turnul de Pază a ripostat şi s-a făcut linişte. Pe platformă cel mai mare pericol ar fi să dea la foraj peste o pungă de hidrogen sulfat. Dacă nu simţi mirosul de ou clocit fără mască pe figură a doua „duşcă de aer” în piept te omoară instantaneu! De aceea făceam o grămadă de antrenamente, simulări cu echipe de 5-6 muncitori, ca să-i învăţ ce să facă în caz de emanaţie de hidrogen sulfat, explozie, incendiu, cădere de la înălţime… nimic nu se face după ureche!”, spune cu mulţumire  Marius Balea.

Maşină capcană

 „Nu pot să zic că nu sunt un om norocos. Eram la doi kilometri de maşina capcană ce a explodat la Consulatul Americii din cartierul creştin  Ainkawa. Se vedea coloana de fum negru, circulaţia era blocată, am crezut că e incendiu. Peste o jumătate de oră circulaţia era redeschisă, dar era plin de ASAIH – securitatea statului şi poliţişti. Locatarii s-au baricadat în case.  Totul era închis! Acolo şi pompierii poartă pistoale mitralieră AKM 47, când pleacă în misiune iau şi armele la ei. Circulaţia în sensul giratoriu  e dirijat de poliţist. El acordă prioritatea!  Într-o construcţie de beton e generatorul şi cisterna de motorină  de unde se alimentează un întreg cartier cu energie electrică. Ca o pânză de păianjen e împânzit spaţiul dintre stâlpi deasupra străzilor, căci fiecare trage fir individual către casele lor direct din generator!”, explică asistentul arătându-mi imagini din Erbil.

Şi mai vrei să mergi înapoi?

 Răspunsul afirmativ, fără şovăire. Şi în amintirea lui Szabi, care ar fi vrut să meargă înapoi. „Ultima oară am reuşit să ne întâlnim noi, românii la o cafea. Am stat de poveşti, nu am mai dormit, am mers direct la avion, eu veneam acasă, Szabi urma să plece la sondă a doua zi. Săracul…”, îşi încheie povestea asistentul Marius Balea. Gata de plecare  imediat după ce se reiau lucrările de foraj!

Erika MĂRGINEAN