Am văzut că românii, fie că vorbim de analişti de tot felul, politicieni, jurnalişti şi chiar cetăţeni „simpli” (ghilimelele nefericitei exprimări) s-au dat de ceasul morţii citind, declamând, analizând şi răs-analizând rezultatele provizorii ale recensământului desfăşurat în anul ce a trecut.
De la pierderea a nu ştiu câtor cetăţeni şi până la ce rău o ducem aici, în România, cei mai sus-amintiţi au lăcrimat pe marginea recensământului care consemnează sec că din 2002 am pierdut vreo două milioane de cetăţeni. Deşi mi se pare forţat cuvântul pierdere. Şi pot să vă explic de ce. Pierduţii aceştia trimit în ţară bani care intră legal în economie. Nu toţi că doar nu sunt proşti ( – cu toate că nu sunt de acord cu evaziunea şi alte practici ilegale, când ai de-a face cu un stat hoţ, nici nu mă mir că înfloresc astfel de procedee economice pe lângă lege). Aceştia mai construiesc o casă, mai consumă, mai justifică producţia românească.
Ce ne spune această evaporare din populaţia stabilă a două milioane de locuitori? În primul rând, ne arată cât de atractivă şi ofertantă a fost ţara noastră în ultimii 21 de ani pentru propriii cetăţeni. Că doar cele două milioane de oameni nu au plecat sătui de atâta bine cât au avut de suportat acasă. Acei oameni au plecat în căutarea unor slujbe, chiar dacă acasă sunt considerate ruşinoase, dar prestate acolo, printre străini, să le aducă un venit decent şi, implicit, un trai asemenea.
Cele două milioane de oameni sunt cel mai realist indicator al politicilor economice şi sociale proaste duse în România de guvernele ultimilor 21 de ani. Acest grup mare, care înseamnă 10% din populaţia totală a ţării din urmă cu 10 ani, a luat drumul străinătăţii sătul să fie batjocorit de stat şi patroni, să fie umilit la ghişee pe banii lui, să i se ofere servicii publice sau private proaste, să se judece în primă instanţă mai bine de 5 ani, să îşi recupereze un teren, o clădire după ce ajunge la CEDO şi alte multe, multe exemple ale disfuncţionalităţii statului şi privatului româneşti.
Şi chiar dacă noi, ceilalţi, am rămas, zău dacă nu îi înţeleg. Zău dacă nu admir curajul de a o lua de la capăt ca pribeag printre străini pentru că nu îmi închipui că le este uşor, dar măcar au demnitatea de a fi respectaţi pentru ceea ce fac şi ceea ce sunt. Noi, aici, acasă, oare ce avem şi ce suntem?
Ligia Voro