Săptămâna trecută școala românească a fost scena a două cazuri deosebit de grave de violență: atrocitatea abnormă comisă de niște elevi de 13 ani din Prahova care au umilit și hărțuit sexual o profesoară de engleză în sala de clasă și, al doilea caz, în București, unde un elev de 16 ani și-a înjunghiat profesoara de japoneză.
Am întâlnit în ultimele zile tot felul de reacții legate de aceste cazuri: de la diatribe ale unor înverșunați mânuitori de taste împotriva sistemului de învățământ românesc, până la sentințe paseiste ale celor care cred că lumea s-a stricat, de la puritanismul vehement al unor analiști obsedați să descopere păcatul originar al clasei politice în orice subiect al zilei, până la analizele cumpănite ale unor profesioniști din domeniul educației, singurii capabili să ofere soluții viabile. Sunt reacții previzibile, cu efecte pe termen scurt, care s-au stins deja la finalul acestei săptămâni. Oricât de mari ar fi grozăviile care se petrec în școala românească, reacționăm cu puseuri retorice și gesticulări excesive, după care apele se mai liniștesc, problemele devin vechi și se pierd în peisaj.
Incidentele de săptămâna trecută ar trebui însă să ne oblige să scoatem rapid problematica violenței școlare din zgura cotidianului românesc și să începem să gândim soluții și strategii pe termen lung. Dar înainte de toate, avem nevoie de un diagnostic.
Conform unui raport transmis presei de către Poliția Capitalei, de la începutul acestui an școlar și până în luna februarie, în școlile din București au fost înregistrate 423 de fapte de natură penală (249 loviri sau alte violențe, 41 amenințări și 14 fapte de „port sau folosirea de obiecte periculoase”). În anul școlar 2021-2022, inspectoratele școlare au raportat aproximativ 10.000 de acte de violență în toată țara, conform unui document emis de Ministerul Educației.
Pentru a completa tabloul general al problemei violenței din mediul școlar, trebuie să privim cu atenție și spre cifrele care indică o creștere a numărului copiilor care au fost supuși unor agresiuni fizice sau în mediul online. O analiză recentă a organizației Salvați Copii arată că jumătate dintre elevii români sunt victime ale unor situații de violență, amenințări sau mesaje umilitoare transmise online (49%), au asistat în calitate de martori (81%) sau au comis ei înșiși asemenea fapte (27%). Potrivit datelor comparative furnizate de aceeași organizație, de-a lungul ultimilor ani s-a înregistrat o creștere explozivă a procentului elevilor care au recunoscut că au fost victimele bullying-ului: de la 29% în 2016, la 46% în 2022. În realitate, situația este mult mai gravă.
Mai este însă un aspect la care ar trebui să medităm înainte de a stabili liste scurte cu vinovații de serviciu. Conform unui sondaj realizat de World Vision România, cadrele didactice au afirmat că cel mai mare grad de violență cu care s-au confruntat vine din direcția părinților (37%), iar pe următoarele două locuri sunt elevii (27%) și directorii instituțiilor de învățământ sau colegii de catedră (8%). Peste 25% dintre profesori au preferat să nu răspundă!
Aceste rapoarte descriu fenomenul violenței din mediul școlar în dimensiuni mult mai largi, la care participă inclusiv părinții și cadrele didactice. Avem deci o problemă la nivelul întregii societăți.
Susțin înăsprirea sancțiunilor pentru cei care se fac vinovați de abateri grave de disciplină sau comiterea de infracțiuni: reintroducerea exmatriculării (doar ca ultimă soluție) și modificarea legislației astfel încât jignirea, defăimarea, amenințarea și lovirea unui profesor de un elev sau de un părinte să fie încadrate la infracțiunea de ultraj. Dar cu asemenea instrumente sau pârghii legale intervenim post factum. Dacă vrem să limităm actele de violență, nu putem avansa doar prin sancțiuni împotriva faptelor comise, ci ales mai prin măsuri de prevenție și control. De unde am putea să începem?
Dacă un copil de 13 ani ajunge să agreseze sexual o profesoară în fața clasei, avem de-a face cu o abatere extrem de gravă, ale cărei cauze trebuie căutate în primul rând în familie. Părinții sunt principalii responsabili de educația copilului și de asimilarea regulilor de bază ale comportamentului social. Putem să discutăm oricât de mult despre o mai bună formare a cadrelor didactice, despre extinderea și profesionalizarea rețelei de consilieri sau despre aplicarea fermă a regulamentului școlar. Oricât am avansa în aceste privințe, oricâte reforme am concepe, nu vom reuși – și nici nu trebuie să ne propunem – să suprascriem un cod emoțional și educațional complet nou peste cel moștenit din familie.
Dacă un elev afirmă în fața anchetatorilor că a simțit impulsul inexplicabil de a ucide, atunci este nevoie nu doar de expertiza psihiatrică a tânărului, ci și de o analiză foarte atentă a ceea ce se întâmplă în familia acestuia. Cum este posibil ca un adolescent să pună cuțitul în gâtul unui cadru didactic iar părinții să nu fi observat vreo anomalie în comportamentul său? Asemenea porniri agresive s-au dezvoltat în timp, cine ar fi trebuit să le sesizeze în primul rând?
Putem să ironizăm cât vrem „România educată” și să șfichiuim miniștrii Educației sau directorii instituțiilor de învățământ, dar să nu uităm că școala este un microsistem social care oglindește ceea ce vedem la o scară mai largă. Nu putem judeca violența din școli făcând abstracție de comportamentele agresive din spațiul public sau din familie, România fiind în topul țărilor europene cu cele mai multe cazuri de violență împotriva femeilor. Ceea ce vedem în școli este doar „anticamera” unor comportamente mult mai larg răspândite, pe care le întâlnim pe străzi, în presă, pe rețelele sociale.
Dacă vrem cu adevărat să combatem violența în mediul școlar trebuie să începem prin a încadra fenomenul într-o dimensiune mai complexă, ca problemă structurală a întregii societăți, cu rădăcini adânci în mentalul colectiv.
Ne-am obișnuit să credem că schimbarea începe cu generația tânără, dar în privința educației lucrurile stau taman pe dos. Schimbarea, acolo unde este ea necesară, începe acasă.
Sursă foto: pedagoteca.ro
Leonard Azamfirei