În urmă cu 160 de ani, dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Principatele Moldova și Țara Românească punea bazele a ceea ce a devenit, în următorii ani, statul român modern. Directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române, de la Târgu Mureș, prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, a avut amabilitatea de a acorda un interviu Radio Son și Punctul, despre semnificația “Unirii Mici” din 24 Ianuarie 1859, inclusiv pentru transilvăneni, pe care vă invităm să îl lecturați în continuare.
Reporter: Domnule profesor, ce relevanță are Unirea de la 1859 pentru transilvăneni?
Cornel Sigmirean: Unirea, pentru majoritatea românilor, înseamnă practic crearea primului stat național român, într-un context în care ideea de națiune devenea, să spunem, prioritară la nivelul Europei. De altfel, se și spune că secolul al XIX-lea a fost secolul națiunilor. Pentru că, spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului al XIX-lea, în întreaga Europă se nasc națiunile moderne, se naște o conștiință națională. Fiecare, prin școală, prin biserică, află că el are origini comune cu românii de pretutindeni, deci fiecare român află acest lucru – că au un trecut comun, că au o limbă comună, că au o spiritualitate comună. Și se naște ceea ce un mare filosof danez denumea “națiunea imaginată”. Deci noi ajungem să fim solidari cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată, ne bucurăm și ne întristăm odată cu ei. Este un fenomen care aparține modernității, care de aproape 250 de ani domină conștiința publică, se creează state și se desfac, se poartă războaie în numele națiunii. Ca urmare, atunci, în 1859, când se întâmplă miracolul unificării Moldovei cu Țara Românească, evenimentul a fost primit cu entuziasm și în Transilvania, pentru că sentimentul național era puternic, deja românii gândeau un proiect național. Sigur, nemărturisit, dar în lucrările publicate de exemplu de Carcalechi (Zaharia Carcalechi, ziarist și tipograf român, de origine macedoromână, născut la Oradea în 1784, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic; a condus la cea mai veche revistă literară în limba română, “Biblioteca românească”, apărută la Buda în 1821, n.r.) la Budapesta – pe atunci se numeau Buda și Pesta, erau două orașe – în “Biblioteca românească” se făcea un apel pentru românii de pretutindeni; Petru Maior sau Gheorghe Șincai , atunci când scriu Istoriile românilor, le scriu având în vedere întreg spațiul românesc și românii de pretutindeni, până și cei din Cuțovlahia, cum spune Șincai, și cei din Basarabia. Deci exista, din punct de vedere cultural, o patrie românească. Atunci, într-adevăr, evenimentul a fost primit cu entuziasm, ba, mai mult, atunci s-a născut și primul proiect politic, să spunem oficial, privind unirea tuturor românilor. În 1859, după realizarea Unirii – sigur, ea nu avea recunoașterea internațională, dar evenimentul a creat impact în mediile politice, în diplomația europeană, Unirea Principatelor este în parte atât opera românilor, a dorinței lor de unire, cât și rezultatul unor activități diplomatice în plan european care au vizat problema românească. Deci, în acel context, în 1859, Franța se implică în procesul de unificare a Italiei, în acest război pe care-l pregătea împotriva Austriei, pentru că unificarea Italiei nu se putea face până când Lombardia și Veneția, teritorii italiene, nu erau eliberate de sub stăpânirea austriacă. Austria stăpânea nordul Italiei, așa cum stăpânea și Galiția, și Transilvania, și Ungaria, și Croația și așa mai departe. Or, în acest context, în care Franța pregătea o intervenție militară împotria Austriei, venind în sprijinul Sardiniei sau Piemontului, micul stat italian care dorea unificarea tuturor teritoriilor italiene, a fost invitat și Alexandru Ioan Cuza să participe la aceste operațiuni militare, concret, prin generalul Turr Istvan, care era un fost general al Revoluției de la 1848 – el a fost cel care l-a contactat pe Alexandru Ioan Cuza, în numele lui Kossuth, pentru a obține alianța Principatelor Unite Moldova și Țara Românească să participe la acest conflict. Sigur că Alexandru Ioan Cuza a venit cu condiții, în primul rând a solicitat autonomie culturală pentru românii din Transilvania, a cerut susținerea școlilor românești. Dar important este că în acel context Alexandru Papiu Ilarian, cunoscutul jurist – a fost unii dintre oamenii cu pregătire specială, făcuse studii la Viena, la Padova – și care atunci era profesor la Iași, i-a transmis domnitorului Alexandru Ioan Cuza un memorandum, în care făcea o radiografie a Europei, surprinzând faptul că în acel moment în Europa se confruntau mai multe proiecte politice. Era proiectul pangermanist, care viza unificarea germanilor într-un singur stat, era, pe urmă, proiectul panslavist, care, la fel, viza unificarea într-un mare imperiu a tuturor slavilor, însemnând că în acest stat vor intra și Serbia, și Croația, și Slovenia, și Slovacia, și Cehia, și Polonia – în orice caz, iată, românii deveneau în acest context, o insulă, alături de unguri, în marea slavă, să spunem. Și atunci, în acest context, spune Alexandru Papiu Ilarian, în acest memorandum trimis, înmânat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, să se dezvolte proiectul Dacoromaniei, care să reunească pe toți românii, atât pe cei din Moldovalahia, cât și pe cei din Transilvania și Basarabia într-un mare regat, într-o mare construcție politică. Spune el, aicea se va crea un echilibru în Europa, în fond, suntem pe acest teritoriu majoritari, suntem moștenitorii, să spunem, vechilor tradiții daco-romane. În orice caz, mie mi se pare că este una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru unire și cred că este cel mai bun răspuns dat la întrebarea care a fost ecoul Unirii (de la 1859, n.r.), cum au simțit transilvănenii. Indiscutabil că după momentul Unirii și obținerea recunoașterea Unirii – pentru că prin Unirea din 24 Ianuarie, prin actul de alegere a domnitorului, pe care noi îl considerăm actul de naștere a noului stat, nu am avut automat și recunoașterea internațională; de fapt, prin dubla alegere, românii încălcau, să spunem, Convenția de la Paris, unde s-a emis și o adevărată Constituție pentru români, pentru că într-adevăr se vorbea de Principatele Unite Moldova și Țara Românească, dar fiecare țară cu propriul domnitor, cu propriul guvern, cu propriul parlament, cu propria armată. Sigur că un comandant urma să fie ales pentru a comanda întreaga armată a celor două țări, dar oricum, alegerea lui Cuza a fost, să spunem, o sfidare într-un fel a unui tratat internațional, a Convenției din 1858. A fost o muncă uriașă a lui Cuza și a diplomației românești – interesant, o diplomație care nu avea o tradiție, nu avea, să spunem, o specializare; dar inteligența și relațiile lor în lumea politică europeană i-au ajutat să obțină deplina Unire. Dar în paralel Cuza deja se comportă ca un domn al tuturor românilor și știm foarte bine că în timpul lui Cuza se deschid cele două Universități, la Iași și la București, unde sunt invitați foarte mulți intelecturali din Translvania. Dar el devine un important, să spunem, finanțator al școlilor românești din Transilvania, școlile de la Brașov, practic, în întreaga perioadă, până în 1918, au funcționat cu bani de la guvernele României. De asemenea, în timpul lui Cuza se instituie și burse pentru transilvăneni, la universitățile de la Iași și de la București. În orice caz, sunt multe gesturi prin care, să spunem, așteptările românilor transilvăneni sunt împlinite prin domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care s-a bucurat de o simpatie extraordinară. De fapt, Cuza rămâne astăzi unul dintre personajele cele mai îndrăgite. Într-un sondaj făcut în 1999 printre români, pe un eșantion de, parcă, 1.200 de persoane, Cuza era preferatul românilor, personajul, să spunem, cel mai îndrăgit – și sunt convins că nu greșesc atât de mult. Sigur că până în 1947 cei mai îndrăgiți erau regii, erau considerați personalitățile cele mai importante. Însă în perioada comunistă galeria marilor personalități ale României se cam oprea la 1859, cu Cuza. Sigur, este și rezultatul educației, dar el, în sine, prin gestul lui, pentru că în momentul alegerii sigur că a contat o strategie politică a românilor, atuncea, o mobilizare impresionantă; dar a contat și faptul că au putut identifica într-un om, să spunem, domnitorul care să întrunească așteptările românilor, atât din Valahia cât și ale celor din Moldova. Era un om inteligent, plăcut, era colonel – de fapt era comandantul armatei Moldovei, cu studii la Paris… culmea, că a început studii de Medicină, se spune, până a ajuns în sala de disecție, a urmat apoi studii de Drept, studii de Economie. În orice caz, era un om, pe lângă că era frumos și carismatic, era un om cu o bună pregătire, fără să-și fi încheiat studiile, dar avea un orizont cultural care i-a permis, ca domn, să poată iniția marile reforme care au pus bazele statului național român modern.
Reporter: A fost numai meritul lui Alexandru Ioan Cuza, sau și al lui Kogălniceanu, al diplomației?
Cornel Sigmirean: Sigur că a fost o întreagă generație, generația pașoptistă, cum mai este numită, care după 1848-1849 a părăsit Principatele, pentru că a fost urmărită, domnitorii nu au simpatizat cu ideile Revoluției și mai ales Rusia, țara protectoare a Principatelor, și Imperiul Otoman nu au simpatizat și nu au agreat prezența foștilor lideri de la 1848 în Țările Române. Ca urmare, o mare parte dintre ei au luat drumul emigrației, au trăit la Londra, la Paris și foarte important e că acolo ei au stabilit contacte, relații cu o mare parte a emigrației europene, cu cei care în 1848 s-au entuziasmat, crezând că pot să schimbe fața Europei, cum a fost Mazzini. Dar este foarte important că ei sunt cei care au sugerat marilor puteri ideea de unire a Țărilor Române. De altfel, Grigore Ghica, care a fost domnitorul Moldovei, a și acceptat ca în numele lui și al Moldovei emigranți români sau reprezentanții lui, trimișii lui, să vorbească în marile cancelarii ale Europei despre ideea Unirii. Sigur că e o pleiadă, de la Alecu Russo la Vasile Alecsandri, care se va dovedi un foarte bun diplomat, mai ales în demersurile pentru recunoașterea Unirii. De aceea, atunci când, după războiul Crimeii, dintre anii 1853-1856, s-a pus problema Unirii, sigur că ea a fost pusă din punct de vedere strategic, Franța s-a gândit să oprească înaintarea Rusiei spre Balcani prin crearea unui stat-tampon la gurile Dunării. Deci a fost rezultatul unei întregi diplomații și strategii politice europene vizavid e Rusia, dar a fost și, cum să spun, un moment bine pregătit, Europa era cea care împărtășea în mare parte ideea că la gurile Dunării există două țări care au aceeași limbă, aceeași cultură, și care așteaptă doar încurajarea și, să spunem, semnalul pentru unificare. Așa s-a născut deci Convenția de la Paris din 1858, care apoi, spuneam, a fost transpusă prin dubla alegere, pentru că ea prevedea o unire, dar cu două guverne, două parlamente, două armate și doi domnitori. Au avut un rol mare toți, e greu să facem acuma ierarhii. Sigur, peste toți, a fost Alexandru Ioan Cuza, dar lângă el s-au aflat oameni de mare valoare și trebuie să recunoaștem că Mihail Kogălniceanu a fost poate cel mai important. Era un om foarte inteligent, cu o cultură foarte impresionantă, a fost și un mare istoric Kogălniceanu și de fapt el probabil a avut rolul cel mai important în ceea ce înseamnă elaborarea documentelor, mă gândesc la hotărârea importantă, celebră, a secularizării averilor mânăstirești, sau de exemplu reforma agrară. Sunt mulți juriști care au lucrat la ea și la toate legile care practic au stat la baza fondării statului modern. Sunt 200 și ceva de legi care s-au dat în timpul lui Cuza. Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanți, sigur, apropiați. De altfel, se și spune că la abdicarea lui Cuza a contribuit nu neapărat implicarea lui Kogălniceanu, cât distanța pe care acesta a luat-o la un moment dat față de Cuza.
Reporter: Domnule profesor, vă mulțumesc!
A consemnat Ela Giurgea
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.