SOS, 112 şi urgenţa

Foarte puţini specialişti, politicieni au catadicsit să le explice românilor ce aduce nou proiectul de lege a sănătăţii preferând o manipulare mai mult sau mai puţin subtilă, mai mult sau mai puţin grobiană. Sau să îi îndrume să lectureze, astfel încât după aproape trei săptămâni de când era lansat în dezbatere publică proiectul de lege reprezenta o necunoscută pentru mare parte atât a susţinătorilor săi, cât şi ai retractorilor.

Pentru că a născut cele mai vii controverse, ne vom opri, în principal, asupra titlului V din proiectul de lege, titlu care reglementa, până la retragerea sa din dezbatere publică ,,Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat”.

Potrivit celor şase capitole…

… ,,primul ajutor calificat se acordă într-un cadru instituţionalizat, de echipe aflate sub coordonarea inspectoratelor pentru situaţii de urgență, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi structuri ale Ministerului Sănătăţii”, chiar dacă pacientul are sau nu asigurare medicală şi indiferent de venituri, sex, vârstă, etnie, religie, cetăţenie sau apartenenţă politică. La capitolul 3, proiectul de lege preciza cine poate asigura serviciile de urgenţă: „Asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească terestră din cadrul sistemului naţional integrat de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat este asigurată de servicii de ambulanţă omologate de Ministerul Sănătăţii, precum şi de echipajele integrate ale Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD), aflate în structura inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, a autorităţilor administratiei publice locale şi a spitalelor omologate prin ordin al ministrului sănătăţii în acest sens. Organizarea şi funcţionarea serviciilor de ambulanţă ce nu se încadrează în prevederile de la alineatul (2) se aprobă de către Ministerul Sănătăţii”. De asemenea, în cadrul proiectului, se mai arăta că asistenţa de urgenţă prespitalicească din cadrul sistemului naţional integrat de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat este coordonată de dispeceratele medicale specializate, utilizând infrastructura Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, adică 112.

În proiectul de lege se preciza şi cum se asigură asistenţa de urgenţă în cazul accidentelor colective, calamităţilor şi dezastrelor, şi anume aceasta va fi coordonată de către inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă, respectiv al municipiului Bucureşti, sau direct de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, conform planurilor naţionale aprobate. În caz de epidemii şi/sau pandemii, sarcina de coordonare îi revenea comitetelor judeţene pentru situaţii de urgenţă sau Comitetului pentru Situaţii de urgenţă al Ministerului Sănătăţii, după caz, potrivit legii. „În caz de accident colectiv, calamităţi naturale sau dezastre, serviciile de ambulanţă şi spitalele indiferent de modul de organizare sau proprietate ce nu au contract pentru servicii medicale cu asiguratori din sistemul asigurărilor sociale de sănătate au obligaţia de a efectua servicii medicale de urgenţă, la solicitarea comitetelor judeţene/al municipiului Bucureşti, respectiv Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă al Ministerului Sănătăţii ori Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă”, se mai arăta în actul normativ în proiect.

Finanţarea la mâna ministrului

Finanţarea sistemului medical de urgenţă urma să fie asigurat de la bugetul de stat, bugetul autorităţilor locale şi din alte surse în condiţiile legii, iar detalierea criteriilor şi a procedurii de finanţare era lăsată la latitudinea ministrului Sănătăţii.

Proiectul de lege mai consemna că „asistenţa medicală de urgenţă se asigură, gratuit, tuturor pacienţilor indiferent de statutul de asigurat al acestuia”.

Un punct asupra căruia au existat nemulţumiri publice a fost faptul că organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă medicală urgenţă şi prim ajutor calificat urma să fie reglementat prin hotărâre de guvern în 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii.

Desfiinţarea SMURD nu e posibilă…

Medicul Adrian Mureşan, directorul Direcţiei de Sănătate Publică, a fost unul dintre apărătorii proiectului de lege. Acesta a susţinut că „În această lege nu scrie nicăieri că SMURD se desfiinţează. Nici pomeneală. Pentru că acest serviciu ţine de Ministerul de Interne, de pompieri, nu se poate desfiinţa, medicina de urgenţă nu se desfiinţează, deci SMURD-ul nu se desfiinţează. Această lege este 90% bună, 10% e marja de eroare, sunt câteva ambiguităţi, pe care legislaţia secundară şi normele de aplicare le va rezolva. Important este că noi trebuie să avem o opinie referitor la acest proiect de lege a sănătăţii şi să putem interveni în normele de aplicare a acestei legi”.

De asemenea, Dorin Florea, de profesie medic, a declarat în mai multe rânduri că: „Reamintesc că SMURD Tîrgu-Mureş a fost creat la Tîrgu-Mureş (la fel ca şi Dispeceratul de Urgenţă), aparţine Primăriei municipiului Tîrgu-Mureş şi este finanţat din bani de la bugetul local. Serviciul funcţionează fără reproş, fără temeri, distorsionări sau sincope şi va funcţiona şi în viitor. Precizez acest lucru pentru a putea aprecia dumneavoastră înşivă diversiunea şi confuzia create acum, când se pune problema reformei sistemului de sănătate. În ce priveşte asistenţa de urgenţă, conform proiectului de lege, aceasta suferă modificări insignifiante, care vizează exclusiv finanţarea sistemului – de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, cum este cazul la Tîrgu-Mureş, sau de la ministerul de resort, în alte localităţi – , asigurându-se astfel posibilitatea antrenării şi altor surse de finanţare pentru creşterea calităţii actului de asistenţă de urgenţă”.

Desfiinţarea e sigură…

În opinia dr. Florin Buicu, asistent universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie, SMURD ar fi fost condamnat la moarte dacă proiectul de lege ar fi fost adoptat. „Specialitatea, societatea nu e suficient de pregătită inclusiv în ceea ce priveşte resursa umană. În medicina de urgenţă, deficitul de medici era în trecut de 60 %, iar acum este de 50%. În momentul în care avem un operator privat alţi medici nu avem, că nu îi importăm din China, atunci creăm un sistem în care nici publicul nu are suficienţi medici, nici privatul nu va fi capabil să facă faţă, iar când va fi un accident colectiv, o calamitate nu o să îmi intervină nici unii, nici alţii”, explică acesta. Dr. Buicu a mai spus că şcoala românească nu poate pregăti în acest moment atâţia medici câţi ar fi necesari să muncească în medicina de urgenţă.

Sisteme private

În general medicina de urgență în Europa este asigurată de către stat. Există, în unele țări europene și sisteme private de urgență care funcționează pe lângă sistemele publice. Dar, aceste sisteme private asigură de obicei rezolvarea cazurilor minore: situații care nu pun viața în pericol sau ajută sistemele publice în dezastrele de mari proporții.

În Franța, deși sistemul de urgențe este controlat de către stat, există și servicii private de ambulanță, destinate pentru situațiile medicale mai puțin urgente. Serviciul de urgență de stat este îndeplinit de către angajații spitalelor publice. Doar spitalele publice au acces la fondurile guvernamentale, nu și cele private.

Un caz mai deosebit este Olanda. Aici, sistemul de urgență este patronat de stat, în colaborare cu companiile private. Ambulanțele sunt deținute de privați care se află sub contract cu guvernul olandez. Sistemul consistă din mai multe companii private de ambulanță, fiecare având câte o zonă separată alocată, dar cu aceleași standarde de activitate, prevăzute de contractul guvernamental. Contractele se reînnoiesc la fiecare 4 ani. Sistemul olandez este o raritate în Europa, fiind o combinație a sistemelor anglez și american, diferit de modelul franco-german, imitat de majoritatea țărilor europene.

În Norvegia sistemul de urgențe este susținut de guvern și de către organizații private care furnizează serviciile de transport ale pacienților.

În Polonia sistemul de urgențe este coordonat de către stat. În unele cazuri, spitalele contractează serviciile de urgență unor firme private. Există și servicii de ambulanță private care acționează independent de spitalele publice.

În Marea Britanie serviciile private de urgență devin din ce în ce mai răspândite, ajutând adeseori sectorul public mai ales în cazul unor dezastre de proporții, unde există multe victime. În plus, adeseori spitalele contractează ambulanțe private pentru transportul pacienților.

În unele țări, serviciile de ambulanță pot fi diferite de la regiune la regiune. Astfel, în Austria și Germania, diferitele state federale organizează serviciile de ambulanță în mod diferit. Același lucru se întâmplă și în Italia, Spania, Suedia sau Maria Britanie unde autoritățele regionale managerizează sistemele de sănătate.

Urgențele în Europa

Medicina de Urgenţă este în prezent recunoscută ca specialitate independentă în cincisprezece state membre ale Uniunii Europene (deşi doar nouă sunt enumerate în Directiva UE 2005/36/CE), precum şi în cinci ţări din UE în care există ca o supraspecialitate. Societatea Europeană de Medicină de Urgenţă consideră că asigurarea asistenţei medicale de urgenţă de înaltă calitate necesită medici cu formare specială în Medicina de Urgenţă, deoarece acesta este modul cel mai eficient (atât clinic, cât şi din punct de vedere financiar) de a oferi servicii de îngrijire de înaltă calitate în timpul stadiilor iniţiale critice ale tratamentului de urgenţă. Prin urmare, este recomandat ca şi alte ţări europene să depună eforturi pentru stabilirea Medicinii de Urgenţă ca o specialitate medicală primară.

Directiva ,,EU – Doctors”…

… prevede că formarea în Medicina de Urgenţă ar trebui să aibă o perioadă minimă de cinci ani. În urmă cu câțiva ani, specialiștii europenei în medicina de urgență au finalizat o curricula comună pentru medicina de urgență din Europa care include principiile implicate în înfiinţarea şi organizarea unor programe de formare cu standarde comparabile în toate departamentele recunoscute din Europa şi a fost aprobată oficial de către Consiliul UEMS la data de 25 aprilie 2009. Adoptarea de către toate țările UE a unei curricula nucleu ca bază pentru specialitatea medicină de urgență, ar fi metoda cea mai potrivită pentru a îndeplini Directiva „EU- Doctors”.

Urgențele sunt o disciplină care s-a dezvoltat în anii 1990 și 2000 în țările europene. Prima țară care a adoptat medicina de urgență ca disciplină academică a fost Ungaria, în 1979. Deși toate țările susțin că oferă tratamente medicale de urgență, adevărul e că anumite țări sau regiuni taxează pacienții pentru îngrijirea de urgență. Medicina de urgență apare în „Doctor’s Directive” ca fiind una dintre cele 53 de specialități medicale recunoscute în statele membre UE.

Situația paramedicilor este chiar mai complicată decât a doctorilor specializați în urgențe, în statele membre al UE. Rolul, competențele și cerințele educaționale ale paramedicilor sunt foarte diferite de la țară la țară, astfel încât o standardizare sau o îmbunătățire subtanțială sunt foarte nerealistice în prezent.

112 în Europa

Numărul unic de urgență 112 a fost introdus la nivel european încă din anul 1991 printr-o decizie a Consiliului European (Decizia Consiliului din 29 iulie 1991 (91/398/EEC). Scopul primar al acestui număr unic de urgență a fost de a asigura un acces mai facil la serviciile de urgență, mai ales pentru călători, indiferent de țara europeană în care se aflau. Câțiva ani mai târziu, în 1998, legislaţia europeană (Directiva 98/10/EC) stipulează garantarea apelării gratuite a serviciilor de urgenţă prin 112 atât de la telefoanele fixe, cât şi de la cele mobile.

Din 2003, conform Directivei Serviciilor Universale, statele membre sunt obligate să asigure localizarea apelurilor de urgenţă, pentru a permite găsirea în timp util a victimelor. Acest lucru este util în special în cazul apelurilor din reţelele telefonice mobile şi în cazul călătorilor care nu pot da informaţii despre locaţia în care se află. Cu toate că statele europene au luat măsuri pentru îmbunătăţirea funcţionării numărului de urgenţă 112, unele ajustări sunt necesare pentru a îndeplini toate cerinţele europene. Acestea se referă în special la integrarea centrelor de urgenţă (poliţie, pompieri, salvare), la capacitatea operatorilor şi a personalului din centrele de urgenţă de a vorbi mai multe limbi europene, la capacitatea autorităţilor de a face faţă apelurilor false (în medie, 60% din apelurile la numerele de urgenţă sunt false). Mai mult, în unele ţări (Italia, Lituania, Olanda, Slovacia şi România), locaţia apelurilor din reţelele mobile nu poate fi identificată, fapt ce poate pune în pericol vieţile apelanţilor, iar în Bulgaria numărul 112 nu este funcţional pe tot teritoriul ţării.

Noul act normativ…

…urma să aducă următoarele schimbări pentru pacient:

• asiguratul va putea alege liber compania privată de asigurări medicale cu care să încheie un contract şi spitalul în care să se trateze
• asiguratorul poate fi schimbat anual, dar doar în lunile octombrie – noiembrie
• opţiunea încheierii unei asigurări medicale suplimentare
• valoarea maximă a deductibilităţii din taxe pentru fiecare asigurat este de 300 de euro pe an
• asigurarea opţională va acoperi şi coplata
• cei neasiguraţi vor putea beneficia de asistenţă medicală doar în cazul unei urgenţe sau a unor boli cu potenţial epidemic.
• Pensionarii cu pensii mai mici de 740 de lei, copiii şi tinerii până la 26 de ani dacă sunt studenţi, persoanele cu handicap, gravidele şi lăuzele, soţul, soţia sau părinţii fără venituri proprii aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate rămân asiguraţi doar dacă persoana asigurată plăteşte o contribuţie de 5,5% din jumătate din salariul minim de bază brut
• membrii unei familii care au dreptul la ajutor social vor avea asigurare medicală din oficiu pentru pachetul de bază de servicii medicale, pachet care urma să fie definit printr-un acord cadru.

Pentru medici, noua lege ar fi adus:
• posibilitatea de a-şi negocia salariile cu spitalele în care lucrează şi de a-şi constitui o echipă de asistenţă comunitară (formată din asistent medical, mediator comunitar, moaşa, asistent social, fizioterapeut).
Companiile de asigurări private trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi acceptate pe piaţă: un portofoliu internaţional de cel puţin un milion de asiguraţi, iar valoarea asigurărilor încheiate să fie de cel puţin 250 milioane euro.

Pentru spitale, noutăţile ar fi fost:
• autonomia şi alte forme de organizare – societăţi comerciale, fundaţii sau asociaţii
• ar fi apărut spitalele de interes naţional – stabilite prin hotărâre de guvern, singurele care vor putea fi finanţate suplimentar direct de la bugetul de stat.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ar fi avut rolul de a stabili un preţ maxim pentru serviciile medicale pe care asiguratorii privati nu-l pot depăşi, de a supraveghea şi monitoriza funcţionarea caselor private pentru evitarea apariţiei monopolului pe piaţa asigurărilor medicale private, de a decide criteriile de acces pe piaţă a companiilor de asigurări private, de a gestiona sistemul informatic prin care se ţine evidenţa asiguraţilor români.

Ligia Voro, Vasile Dancea