bolnavi

În ultimii ani am auzit sporadic de ceea ce se numeşte criza citostaticelor, acele medicamente indispensabile bolnavilor de cancer. În ultimele săptămâni, problema lipsei acestora de pe piaţa românească a revenit în atenţie, cronicizată precum maladia de care suferă persoanele ce depind de ele.

Vă spun sincer că habar nu am câţi bolnavi de cancer avem în România – dacă există vreo statistică pe undeva – şi cât costă tratamentul cu citostatice. Recunosc că nu prea dau pe la medic şi că nu m-am internat vreodată în spitalele din România. Ştiu doar că atunci când sunt răcită, nu sunt în apele mele. Când viaţa ta depinde însă de stat care şi-a asumat nişte obligaţii faţă de tine, când viaţa ta depinde de un medicament ce nu l-ai cerut tu statului cu un pistol la tâmplă, mă gândesc că eşti în stare de orice.

De aceea m-au enervat explicaţiile cu Unifarm, decontarea valorii medicamentelor la 210 de zile şi alte asemenea venite de prin Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Ce am înţeles eu din criza citostaticelor este că aceste medicamente trebuie asigurate în mod gratuit bolnavilor de cancer. Acei oameni care speră că boala să fie totuşi învinsă prin acest tratament, care, nu e unul uşor suportabil.

În al doilea rând, am priceput că asigurarea medicamentelor e discontinuă deoarece furnizorii solicită bani în avans şi plata integrală la livrare, cererea furnizorilor fiind în România o solicitare de bun-simţ. Ce nu am priceput este de ce aceste fonduri nu sunt asigurate cu toate legislaţia de doi bani românească ce prevede achitarea facturilor la 210 de zile, adică la 7 luni. Nu am priceput pentru că modificarea legislaţiei e o politică de stat în România, atâta vreme cât nu reuşim să ne obişnuim cu un act normativ şi acesta e deja înlocuit pe ici-colo sau de-a dreptul abrogat. Apoi, achitarea medicamentelor la imediat un an mi se pare o bătaie de joc nu faţă de furnizori, ci faţă de pacienţii plătitori de dări, inclusiv de asigurări sociale de sănătate.

În al treilea rând, neconcordanţa între termenele de plată fixate de furnizorii din străinătate şi cele stabilite în legislaţia românească ar trebui să nici nu mă intereseze pe mine, bolnavul de cancer, atâta vreme cât statul s-a angajat să îmi suporte tratamentul în mod gratuit.
Şi totuşi trăim în ţara birocraţiei, a nesimţirii, în ţara în care o problemă îşi găseşte soluţia – sperăm, cel puţin – doar după ce bolnavii, jurnaliştii, voluntarii au răguşit să strige ajutor. O problemă ce putea fi rezolvată din pix în jumătate de zi şi care nu costă nici măcar 1 km de asfalt în Tîrgu-Mureş – mă refer la suplimentarea de fonduri.

Ligia Voro