stabilită

S-a născut, a copilărit, a studiat şi şi-a început cariera artistică în România, însă de mai bine de patru decenii locuieşte în Suedia, după ce regimul comunist a forţat-o pur şi simplu să-şi părăsească ţara natală. Astăzi, picturile ei au ajuns în zeci de ţări, pe mai multe continente, iar familiile regale ale României şi Suediei se numără printre cei care i-au cumpărat tablourile. Departe de ţara natală, Dorina Mocan a purtat însă România mereu în suflet, aşa cum poartă, mereu, DOR-ul în numele său. 

„M-am născut în oraşul Târgu Mureş ca singurul copil al dragilor mei părinţi, Romulus şi Rozalia. Locuiam în centrul oraşului, vecini cu un mare parc de distracţii şi relaxare ‘Lázár Ödön’, aflat între anii 1950-1971 în locul pieţei teatrului de azi. În perioada verii exista acolo un cinematograf de vară, chiar lângă casa noastră, peste gard, ca să zic aşa. Unii dintre noi, copiii, eram admişi gratuit seara, dacă în prealabil, în acea zi, ajutam la curăţenie între băncile cinematografului. Am văzut multe din filmele anilor ’60 împreună cu copiii cartierului. Serile stăteam cu toţii pe prima bancă a cinematografului, cu câte un sandviş mare în mână, adus de acasă şi făcut de mama. După un timp, ştiam toate replicile filmului pe de rost. Înainte de a începe filmul, publicul se aduna în parc, la intrarea cinematografului, ascultând muzica nouă a timpului, în difuzoare. Mie şi prietenei mele Edit ne plăcea să dansăm în faţa mulţimii, de obicei doar noi două. Vara era joacă, dans şi bucurii, dar toamna începea munca serioasă la şcoală. Deci am crescut în Târgu Mureş, un oraş cu o viaţă culturală bogată şi cu celebrul Palat al Culturii, construit la începutul secolului al XX-lea în stilul Art Nouveau. În copilăria mea, să păşesc în acea clădire minunat ornamentată a fost ca şi cum aş fi intrat într-un palat de basm. Acel sentiment, însoţit de sprijinul şi dragostea părinţilor mei, mi-a alimentat, cu siguranţă, interesul crescând pentru artă”, povesteşte pentru AGERPRES Dorina Mocan.

Pasiunea artistei pentru pictură i s-a transmis de la tatăl ei, dar are legătură şi cu pereţii pe care îi desena cu creion de la vârste fragede.

„Prima mea întâlnire cu arta s-a produs foarte devreme, pentru că tatăl meu, economist de profesie, era iubitor de artă şi picta el însuşi în timpul liber. Printre primele mele amintiri a fost să pot atinge uneltele lui de pictură şi să fac ceea ce făcea el, deoarece mi se părea atât de captivant. Îmi amintesc că, odată, am alergat în jurul lui şi, din greşeală, i-am împrăştiat pe jos paleta şi pensulele. Am început să plâng. Tatăl meu m-a ridicat atunci în braţe şi mi-a pus în mână o pensulă ca să mă consoleze. De atunci, acea pensulă a fost mereu cu mine. De foarte mică am fost obsedată de magia imaginii şi părinţii mei au trebuit să acopere pereţii locuinţei noastre cu hârtie de protecţie, pentru că desenam peste tot, de îndată ce găseam un creion. În cele din urmă, am primit o sumă săptămânală de bani, mai bine zis un bănuţ, pentru a-mi cumpăra blocuri de desen. În fiecare săptămână umpleam cel puţin câte un caiet. Era atât de palpitant să vizitez tutungeria din cartier, unde se vindeau de toate, chiar şi caiete de desen. Au fost unele dintre momentele de fericire ale copilăriei mele”, rememorează Dorina Mocan.

Bazele teoretice ale picturii aveau să fie însă puse la şcoala de artă pentru copii de la Palatul Culturii din oraşul natal, pentru a fi, mai apoi, aprofundate la Liceul de Artă şi la Academia de Artă din Cluj.

„Am avut fericirea să pot studia arta de la vârsta de 10 ani în oraşul meu natal. În acel Palat al Culturii, pe lângă săli de concert, muzeul de artă, biblioteca, galeria UAP, mai existau ateliere ale şcolii de artă pentru copii, până la nivelul liceului. Am fost ‘descoperită’ în clasa a IV-a, cu ocazia vizitei făcute de un aşa-zis descoperitor de talente. Am fost chemată apoi la un concurs, organizat pentru copiii din toată ţara. La acel examen, desfăşurat în frumosul sediu al Palatului, am fost admisă, iar, ulterior, am susţinut probe practice în diferite etape, urmând Liceul de Artă, apoi Academia de Artă din Cluj”, ne spune artista.

Ea îşi aminteşte că a avut profesori buni în perioada liceului, ”educatori sufletişti şi străluciţi artişti”.

”Simpla lor prezenţă era foarte inspiratoare şi binefăcătoare. În copilăria mea, artistul era pentru mine o persoană cu o aură specială, care apărea uneori pe străzile oraşului ca însuşi Dumnezeu. Am simţit un deosebit respect pentru Nagy Pal a cărui metodă pedagogică a fost să ofere elevilor doar indicii potrivite pentru a rezolva singuri problemele plastice, fără a oferi, deci, soluţii şi reţete clare. A fost exigent, dar când am reuşit ştia să-şi exprime aprecierea lui cu o sinceră generozitate. Îmi amintesc cu căldură şi de sculptorul Izsak Marton, directorul şcolii. Era captivant să particip la lecţiile lui de sculptură, să simt mirosul de lut moale şi să observ dăruirea lui de a preda. Părinţii mei, îngrijoraţi, l-au oprit odată pe stradă, chiar în ajunul absolvirii liceului, când intenţionam să mă înscriu la Academia de Arte. ‘Eram eu suficient de talentată? Aveam vreo şansă să fiu admisă acolo?’, l-au întrebat ei. După cum se ştie, concurenţa era imensă. Locuri puţine, iar solicitanţi erau mulţi. Izsak Marton i-a liniştit, dându-le un răspuns încurajator. Asta am aflat-o abia în anul următor, după ce am fost admisă la studiile superioare”, precizează pictoriţa.

Deşi perioada studiilor a fost urmată de afirmarea ei ca artist, atunci când totul părea că merge foarte bine, regimul comunist a forţat-o pur şi simplu să-şi părăsească ţara natală.

„După cei patru ani interesanţi şi valoroşi de la Academia de Arte din Cluj, m-am angajat ca profesoara la Şcoala populară de Artă din Sfântu Gheorghe. Mulţumită notelor mari din diploma de absolvire, am putut alege între mai multe locuri de muncă din ţară, locuri oferite în cadrul repartiţiei obligatorii de trei ani. Aflând că la Sfântu Gheorghe existau nişte ateliere moderne de pictură, din toamna lui 1977, m-am dus acolo ca profesoară. În plus, cunoşteam şi limba maghiară, fapt foarte util într-un oraş unde majoritatea populaţiei era vorbitoare de limba maghiară. Am avut norocul să închiriez ultimul atelier liber, disponibil din oraş, la etajul opt al unei clădiri înalte, cu ferestre mari şi cu o perspectivă lungă de câţiva kilometri, unde mă puteam consacra propriei mele activităţi de creaţie, pe lângă munca de predare. A fost un fel de eliberare, liniştea dobândită după anii de trudă ai studenţiei, sub acelaşi acoperiş, alături de alţi colegi, departe de preţioasele indicaţii ale profesorilor”, afirmă ea.

Atunci a început, de fapt, procesul găsirii unui stil şi a unei identităţi proprii, al auto-examinării, în singurătatea dintre pereţii înalţi ai atelierului, efortul susţinut de a deveni artist. Pentru că, pentru a te putea numi astfel, nu erau suficienţi cei doisprezece ani de studii de artă şi de facultate, mărturiseşte Dorina Mocan.

”Aşadar, am început bine, am avut o slujbă bună, un atelier frumos, lucrările mele au fost apreciate tot mai mult, aşa că eram destul de mulţumită. Nu mă gândeam să plec din ţară şi, fiind singură la părinţi, la început, a fost aproape de neconceput. Dar mai târziu m-am răzgândit – atunci când soţului meu, refugiat politic şi coleg artist din anii studenţiei, nu i s-a acordat drept de muncă din cauza cetăţeniei sale străine. Nu i s-a permis nici măcar să-mi suplinească orele de predare la şcoală, în perioada concediului de maternitate, în decembrie 1979. Spre dezamăgirea noastră, i s-a permis, în schimb, unui alt coleg al meu, care avea deja normă întreagă ca profesor la aceeaşi şcoală. Au mai fost şi alte întâmplări triste, care s-au succedat rapid: pierderea locului de muncă, a atelierului, a noului nostru apartament, într-un cuvânt, a întregii siguranţe economice. Lumea mea se prăbuşise cu totul. Am renunţat atunci la toate, pur şi simplu, şi mi-am urmat soţul în Suedia, pentru a salva astfel integritatea micii noastre familii”, povesteşte pictoriţa.

Reperele activităţii ei artistice includ expoziţiile din scurta perioadă când a lucrat în România, dar mai ales recunoaşterea ei internaţională, după plecarea în Suedia.

„În România, la sfârşitul anilor ’70, am avut ocazia să particip la expoziţii anuale de grup împreună cu artişti profesionişti locali. Erau expoziţii municipale, de unde statul făcea achiziţii, cu regularitate. Am expus şi la Bucureşti, în Sala Dalles, în 1978 şi 1979, unde am participat cu un triptic de mari dimensiuni, pe care l-am vândut contra unei sume corespunzătoare salariului meu anual de profesor. Prima şi singura expoziţie personală din ţară am avut-o în decembrie 1979, în sediul Galeriei UAP (Uniunea Artiştilor Plastici) din Sfântu Gheorghe”, îşi aminteşte ea.

Iar povestea artistei continuă cu dezvăluirile despre noua viaţă în Suedia.

”În noua mea ţară, Suedia, de la sosirea mea în octombrie 1981, mi-am găsit drumul treptat, căci tranziţia nu este deloc uşoară atunci când nu cunoşti limba şi simţi că, deocamdată, nu faci parte, în mod natural din societate. Dar nu veneam cu mâinile goale. Aveam tinereţea mea şi dorinţa de a face bine. În plus, aveam o educaţie artistică, experienţă profesională şi posibilitatea de comunicare prin limbajul universal al artei. În Suedia, am expus încă din primul an, în sala de expoziţie municipală din Upplands Vasby, localitatea mea, situată la nord de Stockholm. Am avut atunci satisfacţia să vând două lucrări: una dintre ele unei persoane private, iar cealaltă unei instituţii publice. Au urmat contactele cu asociaţii de artă, numeroase şi foarte active într-o ţară în care susţinerea organizaţiilor civile are o lungă tradiţie. Asociaţiile de artă din Suedia au avut şi au o mare importanţă pentru viaţa artistică din ultimele decenii. În 1983, după o selecţie riguroasă, am reuşit să intru la ‘Salonul de primăvară’ organizat, anual, de galeria de artă Liljevalchs konsthall (din Stockholm), cel mai important salon cu jurizare din Suedia. A fost o concurenţă mare, cu mii de candidaţi. Am participat de şase ori la acel salon, în primii mei ani în Suedia. El a constituit o trambulină în cariera mea, deoarece are o mulţime de vizitatori, unde am putut să mă fac cunoscută unui public numeros, să stabilesc multe contacte şi să obţin, astfel, noi oportunităţi de a expune”, a arătat ea.

În anii ’90, a primit multe oferte de a expune şi în ţări europene, precum Danemarca, Norvegia, Germania, Anglia, Grecia, Olanda şi Polonia.

”Am primit, de asemenea, comisioane importante de la liniile internaţionale de croazieră, astfel că, de la sfârşitul anilor 90, picturile mele ‘navighează’ pe mai multe oceane ale lumii. Uneori, primesc reacţii măgulitoare şi solicitări de achiziţie a picturii mele de la persoane cărora le-a plăcut arta mea expusă la bordul ambarcaţiunilor cu care au călătorit. La începutul anilor 2000 am participat la târgul de artă de la Shanghai, fapt care a dus la o colaborare fructuoasă, pe termen lung, cu o galerie din Hong Kong, ‘Connoisseur art gallery’. Proprietarii galeriei respective au avut o numeroasă clientelă internaţională şi au reuşit să-mi plaseze lucrările în diverse ţări europene, dar şi în SUA, America de Sud, Australia şi în ţări din Asia precum: China, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Japonia, Indonezia. Astăzi, sunt reprezentată cu arta mea în aproximativ 30 de ţări. Realizările de la începutul anilor 2000, când am reuşit să mă impun artistic într-o altă cultură şi să primesc confirmarea unui public internaţional, mi-au dat o mare satisfacţie profesională. Anii colaborării cu galeriile din Asia au fost şi ei importanţi întrucât aproape toată producţia mea din acei ani a fost destinată colaborării intense, mai ales cu galeria Connoisseur. În 2017, am fost premiată în Danemarca, la prestigiosul concurs internaţional ‘Portrait Now’, deschis artiştilor din ţările nordice. Au fost înregistrate câteva mii de candidaturi, dintre care au fost admise doar 70 de lucrări. Tabloul premiat se numeşte ‘Sara şi anturajul ei’. De asemenea, sunt destul de mândră de misiunea de onoare pe care am primit-o de la municipalitatea Örebro, de a portretiza prima femeie în funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal. Pictura este montată în sala mare de şedinţe a Primăriei”, menţionează pictoriţa.

Printre temele abordate în picturile Dorinei Mocan se numără coarnele sucite ale berbecilor de pe insula Gotland, din Marea Baltică, ce îi reamintesc artistei de balada Mioriţa, dar şi frumuseţea feminină, asociată cu chipul mamei.

„Uitându-mă la producţia mea artistică din ultimele decenii, constat că anumite momente, întâlniri au fost decisive pentru naşterea unei opere şi chiar pentru dezvoltarea mea artistică. Sejururile mele lungi pe insula Gotland, din Marea Baltică, de la mijlocul anilor 90, au introdus elemente noi în arta mea, un nou tip de forţă şi energie, o bucurie şi o claritate mai mare. Întâlnirea cu peisajul magic al insulei de corali mi-a îmbogăţit pictura, care şi astăzi poartă urme ale acestor călătorii fericite şi inspiratoare. De pildă, o întâlnire importantă a fost cu arhitectura medievală, flora şi fauna – păsările, pisicile şi berbecii de pe insulă, ale căror coarne sucite m-au fascinat. Întâlnirea mea cu o turmă de oi, pe Gotland, în lumina ultimelor raze ale soarelui cald de apus, a fost în măsură să-mi creeze o trăire de natură aproape biblică. M-am simţit transportată. Oile de pe o pajişte, care s-au repezit spre mine, pe neaşteptate, m-au dus cu gândul la România copilăriei, a cărei frumoasă baladă, ‘Mioriţa’, vorbeşte tocmai despre un cioban şi oile lui. În copilărie, am câştigat un concurs naţional de recitare cu această baladă, a cărei melancolie am purtat-o cu mine de-a lungul anilor. Cornul, un simbol al forţei şi al masculinităţii, a fost împrumutat de fetele din picturile mele pentru a le fortifica şi a contesta rolurile tradiţionale de gen, deoarece forţa nu este de obicei echivalată cu fetele tinere”, menţionează aceasta.

Ea mărturiseşte că, încă din copilărie, a fost fascinată de bunătatea şi gingăşia mamei sale.

”Încă din copilărie, am fost fascinată şi captivată de bunătatea şi gingăşia chipului mamei mele, dar şi de forţa ei, de frumuseţea prietenelor mele, şi a tuturor femeilor, fetelor sau copilelor pe care le-am întâlnit în decursul anilor, în drumul meu. Majoritatea lucrărilor mele au tratat acest subiect, prin care m-am simţit aproape de propriul meu Eu feminin şi totdeauna acasă în munca mea de creaţie. Inspiraţia începe, de obicei, într-un moment de mare uimire, curiozitate şi fascinaţie faţă de ceea ce întâlnesc, iar această calitate e important de păstrat, nu numai pentru că este asociată cu bucuria de viaţă, ci pentru că arta mea îşi are baza acolo. Este de o importanţă vitală să te opreşti în faţa lucrurilor cu încântare copilărească, fără a te grăbi şi astfel a rata farmecul clipei. O pictură are punctul ei de plecare, în dorinţa de a împărtăşi această întâlnire, trăire puternică, prin procesul de recreare şi păstrare a acestui sentiment pe parcursul creaţiei, până la finalizarea operei. Am înţeles cu mult timp în urmă că arta este strâns legată de viaţă şi condiţia pentru a crea este să fii îndrăgostit constant de viaţă, de ceea ce întâlneşti în drumul tău, pentru a putea exprima toată această magie, fericire şi suferinţă a existenţei”, precizează Dorina Mocan.

Recunoaşterea valorii artistei născute la Târgu Mureş a venit inclusiv de la Familia Regală a Suediei, care îi apreciază picturile şi a achiziţionat un tablou pentru Prinţesa Viktoria, viitoarea regină a Suediei.

„În toamna anului 1998, perechea regală a Suediei a vizitat expoziţia mea de la o galerie din Stockholm. Dar acea vizită a fost precedată de alte trei întâlniri ale Majestăţilor Sale cu arta mea, în diferite contexte expoziţionale. Prima a fost în 1996 când, în cadrul unor schimburi culturale între Suedia şi Chile, am participat la o expoziţie la Centro Cultural las Condes, Santiago de Chile, cu ocazia vizitei de stat a cuplului regal suedez în Chile. Din fericire, am reîntâlnit cuplul regal în anii următori, în două contexte expoziţionale diferite, şi am apucat să vorbesc cu Majestăţile Lor în ambele ocazii când s-au oprit în faţa tablourilor mele. Am fost recunoscătoare că am avut o discuţie şi un răspuns pozitiv la ceea ce am expus în ambele ocazii. Desigur, m-am bucurat când Regina Silvia şi Prima Doamnă a Curţii Regale Louise Lyberg (senior adviser la casa de licitaţii Bukowski) mi-au vizitat expoziţia, la galeria din Stockholm. S-a întâmplat să fie şi ziua mea de naştere. Toate tablourile fuseseră vândute în zilele anterioare, la vernisaj. Când Regina s-a întors cu Regele, o săptămână mai târziu, mi s-a părut jenant să nu putem oferi nimic Majestăţilor Lor. Le-am propus să prezint două lucrări noi în primăvara lui 1999. Zis şi făcut. Iar una dintre ele, ‘Scara din Ĺminne’, a fost achiziţionată şi oferită drept cadou de ziua Prinţesei Viktoria, viitoarea regină a Suediei”, adaugă artista.

O altă familie regală, cea a României, avea să se numere printre cei care apreciază opera artistică a Dorinei Mocan, a cărei ultimă expoziţie a fost vernisată, recent, la Institutul Cultural Român din Stockholm, prilej cu care Majestatea Sa Margareta şi Principele Radu au admirat picturile artistei.

„Întâlnirea cu cuplul regal român de la expoziţia mea amenajată la Institutul Cultural Român din Stockholm a fost fantastică din toate punctele de vedere. Vizita Majestăţilor Lor, în prezenţa ambasadorilor din diferite ţări, politicieni suedezi de rang înalt, reprezentanţi ai Casei regale suedeze şi alţi distinşi oaspeţi, a căpătat o valoare simbolică puternică pentru mine, după patru decenii de când am fost obligată să-mi părăsesc ţara. Am simţit un interes sincer pentru arta mea din partea Majestăţilor Lor, prin întrebările pe care le-au adresat şi prin modul în care s-au oprit şi reacţionat la unele dintre lucrările mele. Câteva săptămâni mai târziu, pictura ‘Fetiţa din Pompei’ a fost achiziţionată de perechea regală română şi astăzi se află în Palatul Elisabeta, spre încântarea mea. Simt o mare satisfacţie că această pictură se află pe tărâmul copilăriei şi tinereţii mele şi că i s-a oferit un lăcaş atât de frumos şi distins”, precizează pictoriţa.

După mai bine de patru decenii petrecute departe de ţara natală, Dorina Mocan crede că a venit vremea ca arta ei să fie cunoscută şi în România, prin intermediul unei expoziţii.

„Mă gândesc la tânăra din mine, care a plecat curajoasă la drum, într-o ţară străină, cu o valiză de 17 kg într-o mână şi un fiu mic de aproape doi ani, în cealaltă. Aveam multe vise – în afară de o pregătire şi experienţă profesională – în acel bagaj, care a devenit din ce în ce mai bine umplut pe parcursul anilor şi călătoriilor vieţii. O reîntoarcere în locul de unde am plecat ar fi ca o sărbătoare, o celebrare. Intenţia mea ar fi să-mi desfac această valiză a destinului şi a timpului şi să vedem ce s-a adunat, ce zace înăuntrul ei. În deceniile trecute, am ieşit în lume cu arta mea să văd unde mă aflu, în raport cu alte culturi. Am primit răspunsuri şi satisfacţia că arta mea e iubită şi apreciată în lumea largă. Am primit, în ultimul timp, un feedback frumos şi mă simt copleşită de modul în care, un nou public român, cel de acasă, îşi exprimă sentimentele faţă de arta mea. Poate a venit timpul pentru următorul pas, poate cel mai mare şi cel mai important dintre toate, cel al întoarcerii în meleagurile mele natale. Rămâne de văzut dacă şi când acest lucru poate deveni realitate”, mai spune artista.

Deşi Suedia e ţara care i-a dat posibilitatea de a-şi dezvolta cariera şi a făcut-o să se simtă ca acasă, a purtat România cu ea tot timpul, în numele pe care nu şi-a dorit niciodată să îl schimbe, dar şi prin munca ei, ce a făcut ca numele ţării să fie menţionat mereu, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

„Port chiar cuvântul DOR în numele meu, cât trăiesc. Dar când trebuie să părăseşti un loc, ca să te integrezi într-o altă ţară trebuie să te simţi ca acasă în noua ta cultură, fără să simţi dorul de ţara natală, fără să-ţi doreşti constant să te întorci. Ţara mea, România, am dus-o cu mine în suflet şi zestrea mea culturală a fost într-un fel totdeauna prezentă în arta mea. Când mă gândesc la România, mă văd rătăcind singură şi fericită în natură, în tinereţea mea, cu blocul meu de desen. Există şi alte amintiri diferite, mai mult sau mai puţin frumoase, dar această imagine a memoriei îmi este cea mai dragă şi se suprapune tuturor celorlalte amintiri. Prin lumina, forţa entuziasmului, limpezimea şi simplitatea ei a reuşit să supravieţuiască trecerii timpului şi distanţelor geografice. Am purtat România cu mine tot timpul, în numele meu românesc pe care nu mi-am dorit niciodată să îl schimb, iar prin profesia şi munca mea culturală, numele ţării a fost menţionat în toate contextele, atât la nivel naţional, cât şi internaţional”, este confesiunea artistei.

Primul lucru menţionat pe lista de biografie a unui artist este locul în care s-a născut, educaţia, continuă ea.

”Sunt mândră şi am povestit mereu despre originile mele şi despre începutul bun pe care l-am avut în ţara mea natală, unde au existat şcoli de artă pentru copii încă din anii ’60. Am avut astfel norocul să mă nasc şi să cresc în România, fapt semnificativ, care este o parte importantă din mine, la fel cum copilăria şi tinereţea mea trăiesc puternic în mine atâta timp cât exist. Desigur, nu mi-a fost greu să mă acomodez în Suedia, care mi-a dat posibilitatea de a-mi dezvolta cariera şi m-a făcut să mă simt acasă în ambele culturi. Dar odată cu expoziţiile mele de la Institutul Cultural Român, am descoperit un nou sentiment surprinzător, o căldură aparte în întâlnirea cu compatrioţii mei. Dorul, amintirile au revenit şi au dat naştere gândurilor şi sentimentelor care au fost aproape tabu timp de patru decenii. Dar astăzi, spre deosebire de trecut, îmi permit să simt. Nu-mi interzic dulceaţa amară a dorului. Chiar şi reîntoarcerea este permisă, chiar posibilă, într-un fel sau altul. Vom vedea”, conchide Dorina Mocan. AGERPRES