Teatrul modern și actorul 2.0

Intram vineri seara în Sala Studio de la UAT, care de data asta își aștepta spectatorii cu vreo trei mese de aparatură plasate în fața scenei și un pâlc de oameni care urmau să le manevreze. Doi tutori, așezați în primul rând de scaune, așteptau și ei cu emoție să vadă cum va funcționa tot angrenajul și mai dădeau câteun ultim sfat. Pe scenă, actorii îmbrăcați toți în negru, băgați într-un soi de cutie prea neîncăpătoare pentru numărul lor, cu privirile fixate undeva în neant, păreau toți niște androgini.

Fără să am pretenții de critic de teatru, am fost curios să văd măcar două-trei spectacole din cele șapte produse de Teatru 74 în cadrul proiectului european „Teatru Modern – Mijloace multimedia”. Iar „Multimedia Project”, după texte de Matei Vișniec, în regia lui Șerban Puiu, se anunța a fi cel mai impresionant, motiv pentru care a și fost montat pe scena mai generoasă de la Sala Studio, față de majoritatea spectacolelor din proiect care s-au jucat la Teatru 74.

Și așa a și fost: un exercițiu de virtuozitate tehnică, în care proiecțiile pe ecrane transparente sau nu, mereu plimbate și reamplasate de actori pe scenă, cu camere de filmat care transmiteau live la proiector, cu intervenția sporadică a microfonului, au creat într-adevăr o abundență de decor, care uneori părea ceva prea mult. Sau alteori te trezeai cu proiectorul din spatele scenei că-ți bate-n ochi. Ceea ce e perfect explicabil – toți cei care jucau pe scenă și manevrau în același timp și decorul, care numai clasic nu-l puteai numi, erau studenți, iar tot spectacolul a fost pus în scenă în doar 10 zile, adică extrem de puțin timp chiar și pentru actori profesioniști. Chiar și așa, le-a ieșit: chiar dacă n-au fost cele mai memorabile roluri, spectacolul a avut scopul de a arăta ce se poate face cu ajutorul tehnicii și ce e aia multimedia neaoșă introdusă în spectacole.

Teatrul reîntors cu fața spre actor

Proiectul „Teatru Modern – Mijloace multimedia” și-a început derularea la 1 ianuarie 2012, cu un buget de 2,3 milioane de lei, finanțat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Adică bani europeni, deci veniți la pachet cu dulapuri întregi de acte, birocrație, întârzieri la deconturi, nervi și tot restul. Despre ele am mai scris, nu e nici o noutate. Pe de altă parte, în perioada de derulare a proiectului, câteva zeci de studenți (specializările actorie, animație, coregrafie, regie şi scenografie) de la Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureș, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu au avut ocazia să facă o practică reală, îndrumați de tutori cu experiență, mulți veniți din zona teatrului alternativ, a teatrului independent.

Așadar, oameni care le-au arătat cum se poate face teatru, în afara unei companii de stat care nu mai face angajări, cu resurse minime. Le-au mai arătat astfel și calea pe care teatrul se poate reîntoarce la actor, în spectacole în care nu primează regia, coregrafia sau scenografia, ci actorul. Un actor de generație nouă, căruia i se cere acum să știe să manevreze proiectoare, camere de filmat, mixere de sunet și lumini.

Revenind la proiect…

…cele șapte spectacole sunt, practic, rezultatul primului stagiu al proiectului, perioadă în care studenții au fost împărțiți în șapte „teatre moderne”, fiecare producând câteun spectacol, în care, fie decorul clasic e înlocuit cu mijloacele multimedia, fie acestea sunt folosite măcar ca modalitate estetică de exprimare. În luna martie, aceste spectacole au fost gata, au fost filmate, iar aceste înregistrări vor putea fi folosite pe viitor ca material didactic de universități sau asociații culturale interesate de ele.

În fine, mini-maratonul de șapte spectacole prezentate în trei zile în weekend-ul de tocmai s-a încheiat, face parte din etapa de diseminare a rezultatelor, etapă în care publicul are ocazia să vadă rezultatele muncii. Adică cele șapte spectacole: „Iluzii” de Vasile Vîrîpaev – regia Cristian Juncu, „Almost, Maine” de John Cariani – regia Andreea Vulpe, „Terorism” de Oleg și Vladimir Presniakov – regia Ovidiu Caița, „Much” – regia Vargyas Marta, „Cernozaurii” – spectacol de animație – regia Radu Dinulescu, „Noncomunicare” – spectacol de coregrafie – coregrafie Mălina Andrei și „Multimedia Project”.

„Teatrul e încrede și întâlnire”…

…sau cel puțin așa le spunea Nicu Mihoc, unul din tutori studenților la conferința de presă de vinerea trecută. Tot el le mai spunea la finalul practicii că majoritatea nu-și vor găsi de lucru și că, fără multă pasiune, după terminarea facultății mulți dintre ei nu vor apuca să mai profeseze.

Organizatorii așteaptă ca munca din acest proiect să producă efecte vizibile abia după 2-3 ani. Au în spate experiența primului proiect de practică teatrală, care a scos la iveală un scenarist cum e Szekely Csaba, care este tradus deja în patru limbi, distins cu premii în țară, dar și în străinătate și, mai presus de orice, ale cărui texte sunt puse în scenă.

Oficial, scopul acestor proiecte este să crească gradul de ocupare a studenților când aceștia vor fi terminat facultățile. Dar în același timp aceste proiecte au adus laolaltă studenți din două școli diferite de teatru (iar la primul proiect chiar din trei), studenți care altfel n-ar fi avut niciodată prilejul să vadă în culise cum învață, cum lucrează colegi de-ai lor de la altă universitate din țară. Iar la acest din urmă proiect, un alt scop a fost să redea actorului încrederea că el e în centrul întregului angrenaj numit teatru.

Și cam așa fost. Vineri seara, pe scena de la UAT, în ciuda desfășurării de tehnică, am avut aceeași senzație pe care am avut-o la „Hoții” sau la „Cum am mâncat un câine”, spectacole în care actorul e buricul spectacolului, acea piesă din angrenaj fără de care, chiar dacă ar mai funcționa, spectacolul n-ar mai avea rost.

Cătălin Hegheș