O clădire impunătoare, aproape istorică, o curte generoasă cu multă verdeață, împrejmuită cu grilaj de fier, o clădire mai mică, la fel de veche poate și o curticică pavată cu dale de beton, semn că în ciuda vremii care a trecut peste ele, țin pasul cu timpurile noi.
De dimineața până seara, din toamnă până-n mijlocul verii curtea răsună de zeci de voci cristaline, urmate de o liniște încărcată cu emoția orelor de algebră, a dictoanelor latine, a verbelor la perfectul simplu sau a complicatelor analize literare.
Vara se mai aud prin geamurile deschise ba un cântec patriotic în limba română, ba solfegii sau cântece în limba maghiară. Trecând pe coridoarele șlefuite de mii de pași de copii și de educatori, ascult zumzetul de după ușile înalte, prin care mai țâșnește câte un copil trimis după cretă sau să ude buretele de șters tabla. Câte un exilat pentru că nu are tema făcută, a râs sub bancă sau și-a uitat ecusonul, rigla sau echerul acasă, își ciulește urechile pe la ușă, ca să piardă cât mai puțin din oră, știind că va fi rechemat de îndată.
În sala profesorală așezați după bunul plac, stau niște oameni respectabili, educați și discută. Poate chiar despre următoarea excursie cu școala sau despre o vizită la muzeul din oraș. Români, maghiari și alte naționalități în bună înțelegere, conlucrând pentru depășirea mediocrității, pentru educație, pentru plusvaloare, pentru…
Ceasul deșteptător m-a readus la realitate.
Deși școala există și e cel mai mediatizat subiect din ultimii ani, nimic nu mai e la fel. Maleficul a reușit să-i dezbine. Care a fost primul, trece în față. Toți vor în față, nimeni nu cedează. Timpul nu mai are răbdare. Părinți și profesori se ceartă cu autoritățile. Responsabilii se spală pe mâini după ce aruncă pisica moartă în curtea altora. Se caută țap ispășitor. Se protestează. Promisiuni nerespectate. Războiul surzilor. Și copiii stau la ușă… așteptând să fie rechemați la școală. Oare cine va fi salvat de clopoțel, mă-ntreb. Și nu-mi vine să cred: ce vis frumos am avut!
Erika MÃRGINEAN