Voluntar pentru o zi la Ambulanţa „Samaritanus”

Recunosc că am primit cu oarecare reţinere invitaţia de a petrece o zi alături de samaritenii de la ambulanţa privată din Tîrgu Mureş. Curiozitatea însă m-a făcut să nu refuz invitaţia lansată de Varga Zsigmond, coordonatorul Serviciului de Ambulanţă Samaritanus şi…

M-am pregătit de drum!

Poate că în prima zi de şcoală am mai simţit o asemenea emoţie, ca în acea dimineaţă însorită de toamnă, când am pornit spre strada Budiului nr. 101. Ultima parte a drumului am parcurs-o pe jos, întârziind parcă marea confruntare. Am privit cu nedisimulat interes toate clădirile, maşinile întâlnite pe drumul ce traversa imensa curte, de parcă aş fi vrut să le desenez! Pe stânga, de la distanţă încă, am zărit ambulanţa şi maşina medicului, aliniate în faţa unei barăci. La intrare, lângă un bazin cu o fântână arteziană un căţel, legănat în vise de susurul apei, îşi făcea siesta.

„Fiţi colega noastră, pentru o zi!”

Din clipa în care am trecut pragul, nestigherită de vajnicul patruped, m-am simţit ca într-o familie! Coordonatorul Ambulanţei m-a primit cu amabilitate şi după câteva minute făceam parte deja din echipaj! Auzisem destule despre Ambulanţa Samaritanus, am şi scris despre acţiunile organizate de Varga Zsigmond cu diferite ocazii, dar acum era altceva. Nu eram la o conferinţă de presă în care ni se explică pe scurt scopul şi durata acţiunii ce urmează să se desfăşoare cu cine ştie ce ocazie! De data asta eram cursantul care ascultam cu mare atenţie lecţia despre primul ajutor şi încercam să învăţ cum se măsoară tensiunea arterială.

„Avem o solicitare!”

A sunat telefonul şi din frânturile convorbirii am înţeles că plecăm în misiune! Urmând un ritual bine stabilit, în care fiecare ştie ce are de făcut, deşi sunt o sumedenie de paşi de urmat, echipajul s-a pregătit de plecare.
Am primit o haină roşie de ambulanţier, nişte mănuşi de unică folosinţă şi gentuţa cu tensiometrul cu monitor. Ne-am îmbarcat în maşina mică. La volan asistentul Varga Horaţiu, în dreapta lui medicul specialist de urgenţă dr. Daniel Fornade şi în spate, subsemnatul, voluntar. Locul de lângă mine e umplut până-n tavan cu aparatură sofisticată, dar şi portbagajul e plin. Riguros amenajat cu lăcaşuri pentru tot felul de genţi mari, pline cu tot ce poate fi necesar la o intervenţie specializată.
Nu au trecut decât câteva minute de la primirea solicitării şi medicul a şi anunţat prin staţie că ne îndreptăm spre locul solicitării.

„ apoi viraţi la dreapta”

GPS-ul ne dirijează, dar verifică şi Daniel adresa, ca să nu pierdem niciun minut preţios căutând blocul şi intrarea. Am ajuns, ne luăm genţile şi grăbim pasul. Interfon, lift şi am ajuns. Misiunea mea e doar de observator, dar pentru că nu mi-e scris pe frunte statusul, oamenii îmi explică tot ce cred ei că ar trebui să ne dea de ştire. Întrebări şi răspunsuri. Se deschid genţile mari şi în doi timpi patru mişcări e ca la spital. Asistentul şi medicul, ca două piese bine rodate ale aceluiaşi mecanism, execută tot protocolul necesar în asemenea situaţie. „Stare generală proastă” asta era motivaţia solicitării, dar expresia era una la care se adaugă „puţin spus”. Nu reuşesc să uit privirea pacientului. După tratamentul aplicat cu perfuzii şi toate cele, vizibil întremat, un pacient căruia i se acordă tratament paleativ reuşeşte să mulţumească din priviri pentru ajutorul acordat! Totuşi. Aş vrea să pot uita acea privire! Atât de frumos îngrijit de membrii familiei, înconjurat de atâta de dragoste, privirea lui spunea un fel de „vedeţi, ei cred că eu nu realizez ce se întâmplă!”. Ochii lui mari cafenii mă urmăresc încă! Nu degeaba am spus mereu că nu-i de mine această meserie!

Înapoi la bază

Un soare dătător de speranţă ne aşteaptă afară, dar o umbră de tristeţe pluteşte în aer. „Asta e. Trebuie să mergem mai departe. Poate să o ducă mult şi bine aşa”, încearcă să mă liniştească băieţii văzându-mă afectată de cele văzute. Ajungem la bază, nu înainte ca medicul să anunţe dispeceratul: „pacientul rămâne la domiciliu”.
Cafeaua lăsată pe masă s-a răcit. E trecut de ora prânzului, dar nimeni nu se gândeşte la mâncare. Continuăm cursul de prim ajutor. O ambulanţă pleacă la o altă solicitare. Nu are nimic spectaculos, se transportă un pacient de la domiciliu la spital, apoi de la spital la domiciliu. Rămân la bază şi încerc să aflu răspunsuri la întrebările ce-mi vin în minte.

De ce Samaritanus?

L-am mai întrebat pe Varga Zsigmond despre începuturile afacerii, dar abia acum am înţeles pe deplin de ce „Samaritanus”! Îmi arată un filmuleţ ce explică simplu şi pe înţelesul tuturor semnificaţia expresiei căreia multă lume îi acordă un sens religios. Undeva pe teritoriul locuit de evrei merge un negustor cu un măgar încărcat cu desagi. La un moment dat omul e atacat de tâlharii care îi fură tot ce avea şi-l abandonează plin de sânge pe marginea drumului. După un timp trece pe acolo un preot, apoi încă unul, dar nici unul nu-l ajută, pentru că fiind Sabat, nu aveau voie să muncească. Într-un târziu trece pe acolo un om din Samaritea, acesta se opreşte, îi tratează rănile victimei cu vin şi ulei de măsline, îl duce la un han, acolo îl lasă în grija hangiului pe care îl plăteşte pentru cazare şi masă, lăsându-i nişte bani şi promiţindu-i că la nevoie îi va mai da.
Deci samariteanul ajută şi acolo unde alţii nu se opresc!

De unde v-a venit ideea?
„Opt ani am lucrat afară”, povesteşte coordonatorul şi-mi arată cardul lui de sănătate. Un talon cât o carte de vizită cu un număr de înregistrare, altul decât CNP-ul, ce dovedeşte statutul său de asigurat. După acel număr oriunde în Europa unită el poate beneficia de aceleaşi drepturi ca orice alt cetăţean european asigurat. Apoi mi-a povestit ce a văzut în occident şi de ce nu se lasă până când nu va face şi în oraşul său natal, Tîrgu Mureş aşa ceva!Ambulanţa e doar începutul, visează la mai mult! V-aţi fi gândit că pe lângă calificarea candidaţilor, cel mai important criteriu la angajare este atitudinea aspirantului faţă de pacient? Cel care nu respectă pacientul nu are ce căuta în echipa samaritenilor! „E destul necaz pe capul omului că suferă de o afecţiune, nu trebuie jignit, sau tratat cu indiferenţă! O vorbă bună, empatia ajută foarte mult pentru însănătoşirea lui sau îi uşurează măcar, dacă nu chiar îi înfrumuseţează ultimele lui clipe!”, explică Varga Zsigmond. „De aceea mi-e drag dl. doctor Fornade! La specializarea şi pregătirea lui se comportă excepţional cu pacienţii. Ca un adevărat samaritean i-a curăţat rănile de sub mucegaiul verde ale bătrânei imobilizate la pat. S-au mirat oamenii că a intrat şi a consultat pacientul deşi pe clădire era un afiş de atenţionare pericol de prăbuşire…”şi exemplele ar putea continua.

 

Colegialitatea nu are graniţă

Solicitările ce vin prin apelul de la numărul unic 112 sunt gratuite. Pe ambulanţa lor stă scris că Samaritanus este o ambulanţă privată şi solicitările venite prin 0365 400 800 se plătesc. La Samaritanus transportul pacientului la şi de la spital costă 1,80 lei per kilometru. La nevoie se rezolvă şi transportul cu elicopterul sau cu avionul, după cum cere pacientul. Şi astfel am ajuns la repatrieri. Sunt cazuri că pacientul care a trăit o viaţă peste hotare vrea să revină în ţară. Samaritanus e soluţia. Altul de aici trebuie să ajungă la tratament undeva în Europa. Samaritanus e soluţia. Însoţind astfel de transporturi a ajuns dr. Fornade în Singapore şi asistentul Horaţiu în Thailanda. Au fost peste tot în lume: Franţa, Anglia, Germania, Turcia, Noua Zeelandă, Ungaria, Slovacia...Şi dacă veni vorba de călătorii mi-au povestit cum au fost trataţi în Germania. La Munchen. Un coleg de breaslă le-a oferit bonuri de masă, au mâncat într-o sală de mese ca la un restaurant de patru stele, unde stăteau la aceeaşi masă medicul cu asistentul şi brancardierul…

„Solicitare la Glodeni!”

Nu reuşim să terminăm povestea despre spitalele de stat ultramoderne din Germania, unde în salonul cum la noi nu găseşti decât în spitale particulare, pacientul are un dulap cu de toate, de la lenjerie de pat, prosop, prin papuci de casă până la periuţa de dinţi, totul! Tacâmuri de inox, căni, pahare…
Lăsăm fraza neterminată şi ne echipăm. La volan de data asta e chiar coordonatorul, medicul e acelaşi şi voluntarul deasemenea. La Sângeorgiu de Mureş ne opreşte cineva gesticulând pe marginea drumului. Aştepta şi el ambulanţa, dar nu era clientul nostru! Mergem pe un drum bun, fără girofar şi fără sirenă, aşa prevede protocolul, unii şoferi uită să ne acorde prioritate. Trecem podul peste Mureş şi ajungem în comuna Glodeni. Avansăm încet pe drumul principal, căutând numărul. La un moment dat dăm de echipa de primire. „Aici, aici! La prima casă”. Intrăm pe o străduţă neasfaltată, la a treia casă de fapt, o altă echipă gălăgioasă ne dirijează, fără să-şi ascundă dezamăgirea: cu maşina asta mică n-au cum să-l ducă”. Ne dăm jos şi încărcaţi cu genţile roşii ne strecurăm printre oameni, copii şi câini ieşiţi în întâmpinarea noastră. Ajungem la cămăruţa unde pacientul ud leoarcă sub pulovăr, acuză o durere de gât. Neîncrezători, ne supraveghează părinţii şi un copilaş. Daniel Fornade nu stă pe gânduri. Trage pulovărul de pe pacient, îi pune termometrul, îl ascultă, îi verifică gâtul şi îi pune o branulă. Peste câteva minute picăturile dătătoare de viaţă din perfuzie îi liniştesc pe cei din jur şi ne lasă singuri. Din uşă mai aud cum tatăl spune celor din curte: „ăsta îl pune pe picioare”. O bandă lipicioasă plină de muşte credule atârnă de pe tavanul jos al încăperii, cele care au învăţat din păţania suratelor o ocolesc cu grijă! Scade febra tânărului. Se aude din curte cum se transmite vestea mai departe şi cum se liniştesc spunând că nu are cu plămânii băiatul. Medicul îi explică tatălui că e nevoie de antibiotic, altfel nu va scăpa de febră că are puroi în gât.Îi face reţeta, cineva se duce la farmacie, Daniel se apucă de completat foaia de observaţie, ora şi minutul de la care s-a primit solicitarea, când am pornit, când am ajuns, ce s-a administrat pacientului, ce temperatura are, cât e tensiunea…muncă de birou! Adunăm într-o pungă totul, până la ultima fiolă, resturile de la perfuzii, dezinfectăm termometrul, ne facem bagajele şi sub ploaia de mulţumiri pornim înapoi. Daniel anunţă dispeceratul „Pacientul rămâne la domiciliu.”Cu satisfacţia misiunii îndeplinite, mult mai optimişti pornim către bază.

„Masa e servită”
Ne spălăm şi ne aşezăm la masă. Abia acum ne dăm seama că a trecut ziua şi nu am mâncat nimic. Andrada Varga, „fata tatii”, studentă în anul I la management la Universitatea „Petru Maior” ne îmbie la o masă bogată, pe care o încheiem cu o prăjitură cu mere din grădină! Horaţiu completează genţile roşii, aşa se procedează după fiecare misiune. Daniel citeşte despre noutăţile apărute peste zi în lumea medicală, mai schimbăm câteva impresii şi aud cum Horaţiu urează serviciu uşor dispeceratului de la 112. Garda de 12 ore ale Ambulanţei Samaritanus s-a încheiat! Nu-mi venea să cred ce repede a trecut! A fost o zi de neuitat! Am cunoscut nişte oameni extraordinari. Incredibil de empatici şi simpatici! Şi încă nu am cunoscut-o pe Cristina, medic specialist de medicină de urgenţă, jumătatea lui Daniel Fornade! Cu aşa echipaj, Ambulanţa Samaritanus îşi va îndeplini menirea şi toate visele!
Erika MĂRGINEAN