Dincolo de toate aspectele tehnice, care vor genera dispute aprinse în următoarea perioadă, Acordul Verde propus de noua președintă a Comisiei Europene are un pronunțat caracter politic.
Uniunea Europeană și-a asumat obiectivul de a juca un rol de prim rang pe scena globală, un rol, până la urmă, justificat de faptul că este cea mai mare piață integrată a lumii și un model civilizațional.
Proiectul european datează, în actuala sa formă instituțională, de ceva mai bine de 60 de ani și, în această perioadă, statele membre și instituțile europene s-au concentrat mai degrabă către interior. Cum să construiască o piață unică în adevăratul sens al cuvântului. Cum să dea naștere unei monede comune și apoi să o consolideze. Cum să ajute regiunile mai sărace, cum să-i integreze mai ușor pe noii membri.
De data aceasta, Uniunea Europeană își propune un obiectiv îndreptat în mare parte către exterior, către celelalte părți ale lumii. Pentru că, degeaba își propune Uniunea să nu mai crească emisiile de gaze cu efect de seră până în 2050 – asta nu va însemna mai nimic pentru sănătatea planetei dacă restul lumii nu-și va asuma la rându-i obiective asemănătoare.
Noile ambiții anunțate ieri la Bruxelles vor pune politica comercială a Uniunii în slujba climei. Europa este cea mai mare putere comercială din lume și numeroase economii, mari sau mici, își doresc acorduri comerciale cu ea. Atunci, Uniunea Europeană va putea profita de această poziție pentru a include în noile înțelegeri comerciale clauze privind respectarea Acordului de la Paris și dezvoltarea durabilă. Mai ales că acestea sunt obiective asumate de o mare parte a oamenilor, din toate colțurile lumii, care vor putea pune o presiune suplimentară pe guvernele lor, inspirați tocmai de acțiunea Europei.
Iar mesajul este că, prin eforturi unite, statele pot face față mai bine amenințărilor globale decât dacă ar lucra fiecare pentru el.
Dosarul climatic poate astfel conferi Europei o nouă legitimitate în plan global.
Dar și provocările sunt pe măsură. Mai întâi de toate pentru că Uniunea Europeană a înregistrat deja cel puțin un eșec atunci când și-a asumat un mare scop comun: Agenda Lisabona, care își propunea să facă din Uniunea Europeană, până în 2010, cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere. Generosul obiectiv nu a fost atins.
Apoi, obiectivele ecologice ale Uniunii Europene nu sunt asumate în aceași măsură chiar de către toți membrii. Economiile mai sărace din Europa Centrală și de Est, care deja au trecut prin chinurile tranziției și dezindustrializării, au prea puține mijloace pentru a finanța o transformare de asemenea anvergură. Desigur, planul prevede alocații financiare dar întotdeuna când vine vorba despre bani, discuțiile dintre statele membre devin lungi și tensionate.
În sfârșit, noul plan va deveni, mai mult ca sigur, noul cal de bătaie pentru populiști. Ei percep problema climei ca pe o amenințare la suveranitatea națională, ca pe un dictat impus de organizații internaționale. Iar natura globală a crizei intră în coliziune chiar cu viziunea partidelor populiste de dreapta, care văd rezolvarea problemelor prin mijloace naționale.
Iar populiștii nu vor da înapoi de la a vorbi despre suveranitate și dictat exact celor care vor fi cei mai afectați de schimbări.