Personalitate nonconformistă, actor reputat, unul dintre fondatorii teatrului independent mureşean (şi unul dintre arhitecţii săi la nivel naţional), Nicu Mihoc este în prezent actor şi Director artistic al Companiei „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. În calitate de Director artistic, încearcă să pună în valoare membrii trupei în spectacole cât mai ofertante şi mai variate, având convingerea că teatrul a fost şi va fi mereu al actorului, în jurul căruia se coagulează energiile creatoare ale scenei.
Deşi numărul spectatorilor a crescut în fiecare an, Teatrul Naţional Târgu-Mureş a devenit, cu ambele companii, o prezenţă familiară în cadrul Festivalului Naţional de Teatru şi nu numai, iar performanţele actorilor au început să fie validate şi de critică (Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol secundar decernat în acest an lui Richard Balint pentru rolul Mr. Lockhart din „Navigatorul“, în regia lui Cristi Juncu, este elocvent), fiecare stagiune aduce cu sine noi provocări, iar actuala a început sub auspiciile unui buget alocat producţiei diminuat. Ce soluţii a găsit Nicu Mihoc, ce noutăţi îi rezervă publicului şi ce nume noi vor figura pe afişele următoarelor producţii, mi-a povestit pe larg la o discuţie amicală, într-o după-amiază de sfârşit de săptămână.
Andrei Vornicu: Ce noutăţi va aduce noua stagiune? Propuneţi o nouă direcţie tematică sau o viziune înnoitoare?
Nicu Mihoc: Teatrul e nou şi vechi în acelaşi timp, însă depinde cum îl faci. E o stagiune care trebuie să fie un pic mai bună şi mai diferită ca tip de abordare actoricească. În teatru e vorba despre actori. Sigur, îl facem cu regizorii, dar actorii trebuie să joace divers şi să îi vezi într-un tip de evoluţie. Noi suntem un teatru de repertoriu, nu un teatru independent care face doar un anumit tip de structură tematică. Avem un public divers, nu unul unitar.
Am avut un început de stagiune nu foarte elaborat, ci obligaţi de situaţia financiară cam precară, am făcut două producţii ca să prezentăm nişte actori într-o altă formă. M-am gândit să fac un text care se joacă şi singur dacă ai actori – „Take, Ianke şi Cadâr“ de Victor Ion Popa – cu nişte actori minunaţi, după care a urmat „Săraci“, un text american pus în scenă de Rareş Budileanu. El împreună cu echipa făcuseră un spectacol-lectură şi mă bucur acum că l-au adus la stadiul de spectacol propriu-zis. Va urma un text nou românesc, „Constantin“ de Alexandru Popa, în care este vorba despre Constantin Brâncoveanu, într-o scriere cu totul aparte, care n-are nici o legătură cu ce ştim noi despre istorie. Pentru mine e o provocare imensă pentru că îl joc pe Brâncoveanu şi n-aş vrea clipă de clipă să joc ceva în afara omului, să fac teatru între ghilimele. Eu încerc să scot teatrul din teatru, să rămână gol omul, actorul cu resursele lui şi cu situaţiile. Teatrul trebuie să aibă latura asta socială, chiar politică, nu în sensul de implicare politică la nivel doctrinar, ci de a pune multe semne de întrebare.
Vom continua cu „Ultima oră“ de Mihail Sebastian, în regia mea, „Nişte fete“ de Neil LaBute, în regia Laurei Moldovan, după care Bocsárdi László va pune în scenă probabil textul polonez „Macica (Uter)“, în orice caz un text contemporan. Bobi Pricop ne-a propus „Marte“, cea mai recentă piesă a lui Marius von Mayenburg. Theodor-Cristian Popescu îmi va propune un text pentru începutul stagiunii viitoare. Tot atunci Horaţiu Mihaiu va monta „Dostoievski Trip“ de Vladimir Sorokin.
Din păcate, teatrul românesc trece printr-un pericol maxim. Noi vorbim de stagiune şi nu despre an bugetar. Este o prostie fără margini. Nu suntem bugetaţi pe stagiune, ci pe an financiar. Atunci aşa trebuie să gândim: ce facem anul viitor?
A.V.: Să înţeleg că asta a fost cea mai mare dificultate de care v-aţi ciocnit în stagiunea curentă?
N.M: Teatrul românesc tot asta face: rămâne fără bani. Ar trebui un apel către guvernanţi: haideţi să avem măcar un buget coerent pe un an dacă nu-l putem face pe doi sau pe cinci sau pe şase ani, cum se face în Europa civilizată. Noi tot spunem, şi eu m-am săturat să aud asta: „Noi, românii suntem nu ştiu cum.“ Noi suntem minunaţi, ca orice altă naţie de pe pământ. Teatrul românesc este la fel de bun ca şi cel polonez. Vorbim de vârfuri, şi de medie şi de ce vrei tu. Dar acolo funcţionează altfel lucrurile, de-aia au o continuitate, au o concepţie despre ce înseamnă teatrul, la fel cum trebuie să ai o concepţie despre o ţară, despre un judeţ, despre ceva. „Voi nu ştiţi ce faceţi în 2021, dar nemţii ştiu ce fac în 2026.“ Păi, tocmai din această cauză, iar eu nu ştiu ce fac mâine fiindcă n-am bani, pentru că sunt bugetat aşa cum sunt.
Revenind la actuala stagiune, vom încerca un spectacol de teatru-dans cu studenţii de la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, specializarea Coregrafie. Mă bucur că a venit şcoala către noi să producem acest spectacol, pentru că în teatrul românesc nu se fac asemenea proiecte. În general sunt spectacole cu actori care dansează, dar eu nu cred în aşa ceva. A, sunt unu-doi care au aptitudini, dar la fel ca şi la scris, e nevoie de un talent special pentru asta.
„Un om fără Divinitate e un animal“
A.V.: Vor fi doi regizori care vor monta în premieră la Compania „Liviu Rebreanu“: Tudor Lucanu şi Denisa Badea. Ce calităţi îi recomandă pentru proiectele pe care le vor desfăşura sau cu ce v-au convins pe dumneavoastră?
N.M: Pe Tudor Lucanu îl recomandă toate spectacolele pe care le-a făcut până acum în teatrul românesc. Tinereţea. Faptul că a propus un text precum „Constantin“ spune mult despre modul în care gândeşte teatrul. Să vrei să pui într-un teatru un text cu o asemenea problematică e de bine. Textul „Constantin“, faţă de altele de aceeaşi factură, nu are deloc acea emfază unde domnitorii vorbesc doar în parabole, în chestii măreţe, tot ce spun acolo e fundamental. Aici e fundamental doar când Brâncoveanu vorbeşte despre om, despre el însuşi, unde-i văd toată fragilitatea. Când e pusă în mare pericol credinţa lui, ar putea renunţa la tot ce au făcut străbunii lui? E o introspecţie foarte adâncă. Acel moment când cineva îţi cere să te renegi nu pe tine, ci tot ce conţii tu, iar tu conţii ADN-ul tuturor străbunilor tăi, singurul lucru care ne mai rămâne. E paradoxal că numai când intrăm în cele mai mari probleme existenţiale ne apare Dumnezeu ca ultimă scăpare, ca ultim posibil front. Un om fără Divinitate e un animal. Fără Divinitate nu există nimic, nici proces de creaţie.
A.V.: Referitor la proiectul Denisei Badea, credeţi că va deschide nişte porţi către un public nou la Naţionalul mureşean?
N.M: Este indiscutabil. Propunerea ei aduce o altă formă de spectacol, care cred că lipseşte teatrului românesc în general. Fiecare face cu trupa lui ceva ce seamănă cu teatrul-dans ca şi cum ai spune: E golf? „Nu, dar ştiu nişte tipi care joacă cricket.“ E altceva.
A.V.: Totodată, stagiunea cu nr. 58 aduce pe scena Naţionalului din Târgu Mureş şi doi actori tineri, studenţi la masteratul de Arta actorului de la UAT Târgu Mureş: Daniel Vişan şi Radu Anastas. Ce v-a determinat să-i invitaţi să se alăture echipei?
N.M: Doi tineri actori în care cred atât eu, cât şi colegii mei din trupă, şi care considerăm că pot evolua şi pot creşte alături de noi. Când termini şcoala, lucrurile sunt mai complicate. E un timp de regăsire. Ei nu ştiu ce înseamnă un teatru şi cum funcţionează, dar s-au adaptat repede, iar acum trebuie să îşi continue drumul. Cum va fi acesta va depinde şi de ei în bună măsură, pentru că actor te faci, nu te construieşte nimeni. Orice pedagog ai avea, oricine ar fi profesorul tău, tu te faci. „Munca actorului cu sine însuşi“ nu e doar un titlu de carte. Jumătate dintre actorii români, dacă nu mai mulţi, vin la teatru doar când joacă, nu citesc o carte, o piesă, o poezie, nu învaţă ceva. Acest actor nu se pregăteşte şi, într-o zi, vine cineva şi îl distribuie în ceva şi îl prinde binele nepregătit. Nu se poate să n-ai plăcerea cunoaşterii, să nu citeşti lucruri care te îmbogăţesc, să nu citeşti despre profesia ta, să afli ce e cu ea. Trebuie să fii foarte deschis: să fii creuzet uneori, să fii participativ alteori, în funcţie de ce vezi în jurul tău, să fii un om de construcţie. Să fii un om care eşti pregătit să aduci jucăriile tale, să ai o plăcere a jocului. Dacă tu n-ai jucării înseamnă că eşti un om urât.
„Un actor comic nu se face, se naşte“
A.V.: Care ar trebui să fie numărul minim de premiere într-o stagiune ca să existe un echilibru al noutăţilor în cadrul repertoriului?
N.M: În provincie, cel puţin şapte premiere pe an. Pentru că nu avem un public atât de mare, tot timpul trebuie să vii cu tipuri de noutate.
A.V.: Ce gen de spectacole e cel mai îndrăgit de publicul larg şi care sunt modalităţile prin care veţi încerca să atrageţi acest public la spectacolele aparent mai puţin accesibile sau mai puţin gustate?
N.M: Dacă ieşim pe stradă şi întrebăm lumea ce gen de teatru preferă, cei mai mulţi îţi vor spune că e vorba de comedie. Oamenii de teatru spun că cel mai greu de făcut e comedia, şi cu toţii suntem ipocriţi. Nu există nici o comedie premiată la Gala UNITER sau la Ministerul Culturii.
A.V.: Şi nici la Oscaruri.
N.M: Nici. Cel mai greu de făcut e comedia pentru că îţi trebuie oameni care au aia. Un actor comic nu se face, se naşte. La fel cum nu poţi să devii simpatic. Eşti sau nu eşti. E catharsis dacă râde un om?
A.V.: Pentru mine e.
N.M: Păi, normal. Starea de emoţie e când râzi, când plângi, când vibrezi acolo şi nu ştii ce să faci. Oamenilor le place comedia mai mult decât drama sau tragedia sau tragi-comedia. Dar în aceeaşi măsură, lumii îi place un spectacol foarte bun. Poate unii nu ştiu de ce le-a plăcut, dar ceva din spectacol a stârnit ceva în ei. Noi nu suntem Ţociu şi Palade, nu suntem teatru de revistă, teatru cu ţuţe, sunt şi alte genuri de spectacol, de entertainment. Unul dintre marii gânditori şi muzicieni ai lumii, Mozart, a zis singura vorbă pe care aş fi vrut s-o gândesc eu: „Nu contează părerea lumii despre un artist, contează părerea artistului despre lume.“ Aşa e şi cu teatrul. Mă duc să văd o lume a unui om care îmi propune altceva. Nu că se schimbă în mine ceva automat, dar mă face să gândesc. Nu ştiu ce e teatrul, dar am obrăznicia să cred că ştiu ce nu e: tot ce nu mă emoţionează, tot ce nu consumă energie şi nu dă energie, nu e teatru. Trebuie să mă lovească în plex şi să mă întreb: Dar de ce eu sunt aşa? Ar trebui să fiu altfel. N-am inventat noi teatrul, n-o să-l inventăm niciodată, esenţial este să predăm corect o moştenire celor ce vin după noi.