Adusul feciorilor cu sita – practică magică a fetelor din Ibăneşti pentru atragerea băieţilor la şezătoare

În satul Ibăneşti Pădure, situat pe Valea Gurghiului, exista odinioară un obicei, considerat o invocare ritualică cu scop magic, „Adusul feciorilor cu sita”, care era practicat de fete în cadrul şezătorilor pentru a atrage flăcăii în acel loc de întâlnire.

Imagini inedite cu acest obicei au fost descoperite în arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” din Reghin, care surprind momente din anul 1967, prin obiectivul vizionarului fondator al muzeului, Anton Badea.

„Fotografia ne arată cum se desfăşura şezătoarea şi cum aceasta era un bun prilej de a pune satul la cale. O preocupare importantă a fetelor era aducerea feciorilor, care umblau în grup, de la o şezătoare la alta. Pentru a-i atrage la şezătoare, fetele recurgeau la practici magice, în grup sau individual, sub îndrumarea unei bătrâne. Cel mai întâlnit era ‘adusul feciorilor cu sita’. Aşa cum se vede şi din fotografie, două fete care sunt aşezate în mijlocul camerei, spate în spate, la o distanţă de 2-3 metri, rostogoleau printre picioarele lor, de la una la alta, o sită. Cea care dădea drumul la sită rostea: ‘să vie, să vie, cine să vie?’, dacă sita era prinsă, se rostea ‘Vasile să vie, Ilie să vie etc.’, dacă nu era prinsă, se rostea: ‘nu vine că-i plecat’. Sita este folosită, în acest caz, nu doar ca obiect casnic, ci şi ca un obiect cu proprietăţi magice, capabil să ‘cearnă’ sau să selecteze norocul celor care participă la ritual. În general, textele exacte ale descântecelor folosite în Ibăneşti Pădure erau păstrate secrete de către bătrânele satului, întrucât se credea că, odată spuse, şi-ar pierde din putere. În ciuda acestui fapt, cercetătorii etnologi au reuşit să documenteze structura şi simbolistica acestui obicei”, a declarat, pentru AGERPRES, directoarea Muzeului Etnografic „Anton Badea” din Reghin, Roxana Man.

Deşi exista credinţa că descântecul moare sau îşi pierde puterea dacă este scris sau spus fără un scop terapeutic sau ritualic precis, etnologii au reuşit să documenteze trei categorii de descântece care se practicau la Ibăneşti, folosite ca ritualuri de înduplecare a forţelor naturii şi a forţelor supranaturale, în funcţie de scopul pentru care erau făcute.

Într-un studiu realizat de cercetătorul etnograf Elena Mera, publicat în volumul Marisia XXIX, descântecele din Ibăneşti sunt grupate în trei categorii: pentru prevenirea îmbolnăvirii, apărarea de forţele supranaturale şi pentru însănătoşirea animalelor, descântece pentru însănătoşirea oamenilor şi descântece de dragoste.

„Descântecele de la Ibăneşti, aidoma celor din toate zonele, conţin structuri magice care sunt cunoştinţe, credinţe şi practici născute din nevoia omului de a acţiona asupra forţelor naturii sau asupra unor forţe supranaturale. Omul arhaic, dar şi ţăranul de azi au credinţa că în univers există un geniu al binelui şi altul al răului, care se găsesc într-o permanentă luptă. Fiinţa umană, componentă a universului, se implică în confruntarea celor două principii. Potrivit acestei viziuni, forţele benefice fac bine omului, iar cele malefice aduc nenoroc, nenorociri, boală şi chiar moarte. Starea de om sănătos corespunde unei normalităţi, iar boala este efectul manifestării principiului negativ asupra individului. Cauzele bolilor sunt multiple: duhurile rele, intervenţia unui animal, frigul, oboseala, diferite farmece şi nu în ultimul rând blestemele ce pot veni de la părinţi sau oameni răi. Omul şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătos, de aceea, încă de la începuturi a folosit procedee fundamentate pe principii magice, medicaţie empirică, dar şi rugăciuni. Refacerea sănătăţii se realizează prin descântec. Descântecul are deci două funcţii: funcţia utilitară de însănătoşire a bolnavului şi cea magică care rezidă din credinţa în existenţa unor forţe supranaturale”, a arătat Elena Mera în studiul „Descântece din Ibăneşti, judeţul Mureş”.

Într-un descântec, susţine cercetătorul, întâlnim o descântătoare, un subiect asupra căruia se efectuează descântecul, un limbaj verbal-poetic, adică un text ştiut de descântătoare, acţiuni rituale desfăşurate după un anumit scenariu (gesturi, mimică) şi o serie de obiecte.

„Deşi azi nu mai există, ca altădată, descântătoare specializată la Ibăneşti descântătoarele sunt femei bătrâne, ‘iertate’, văduve şi foarte rar fete. Deşi ocazionale, descântătoarele trebuie totuşi să îndeplinească nişte condiţii şi sunt considerate ‘mai pricepute’. Acestea se bucură de respectul şi încrederea colectivităţii, are prestigiu de a fi mai avut rezultate în descântece. O altă cerinţă este aceea a purităţii. Femeia trebuie să aibă vestimentaţie curată, să respecte interdicţia actului sexual în ziua descântecului, să postească. Postul este important pentru că suprimă impuritatea şi asigură eficacitatea descântecului”, mai precizează documentul.

În cazul obiceiului surprins şi în fotografia de arhivă de la Muzeul Etnografic din Reghin, sita nu este aleasă întâmplător, deoarece prin micile orificii, fetele credeau că pot filtra gândurile feciorilor, lăsând să treacă doar dorinţa de a veni la şezătoare.

În timpul rotirii sitei, spre exemplu, fetele mai rosteau: „Cum se învârte sita-n mână,/ Aşa să se-nvârtă gândul lui (numele băiatului) după mine,/ Să nu aibă astâmpăr, nici odihnă,/ Până la şezătoare n-o ajunge.”

În zona Văii Gurghiului existau numeroase descântece şi obiceiuri de dragoste, pe lângă „Adusul flăcăilor cu sita”, majoritatea dintre ele fiind practici magice legate de găsirea ursitului. Spre exemplu, fetele puneau o piatră de râu sub pragul casei unde avea loc şezătoarea şi se credea că primul băiat care păşeşte peste ea se va îndrăgosti de una dintre fetele din interior.

O altă practică viza aflarea structurii fizice şi materiale a viitorului soţ: după ce plecau de la şezătoare, în drum spre casă, fetele numărau parii de la gard, de regulă până la 9, iar ultimul par indica cum va fi viitorul soţ: bogat, dacă parul are coajă, sărac, dacă este fără coajă, frumos, dacă parul este drept, urât, dacă parul este strâmb.

Practicile pentru atragerea feciorilor la şezătoare nu erau singurele ritualuri ale „magiei de dragoste” de la Ibăneşti, fiindcă tinerele, în dorinţa de a-şi afla sortitul, apelau la tot felul de superstiţii, pe care le săvârşeau la anumite date.

De exemplu, exista o anumită zi din an în care fetele duceau lemne în casă, dacă lemnele erau cu soţ, fata ştia că se mărită în acel an. Alteori, fata se urca pe tăietorul de lemne, bătea două linguri sau striga în direcţia punctelor cardinale, iar acolo unde se auzeau lătrat de câine, acolo se va mărita.

Fetele îşi mai încercau norocul şi cu ajutorul porcului, aflând în funcţie de numărul de grohăituri ale acestuia peste câţi ani se mărită.

Descântecele de la Ibăneşti, considerate „magie verbală”, sunt adesea însoţite de gesturi creştine, cum ar fi semnul crucii sau obiecte sfinţite, fiind văzute ca o completare a rugăciunii. AGERPRES