Tare s-au bucurat că se interesează cineva și de ei, că au urmărit toate știrile și numai de urs aveau grijă.
Dar ei ce-o să facă acuma, că nu-i despăgubește nimeni, au rămas fără mașina de care au nevoie în fiecare zi. Au șase copii pe care trebuie să-i plimbe de colo-colo.
O fetiță de doi ani era în mașină când a fost accidentul. A făcut atac de panică, dar s-a liniștit, acum aleargă chicotind prin curte. Doar noaptea se mai trezește țipând că ursul… ursul.
Iar ursul chiar vine noaptea! Locuiesc pe deal, la marginea satului, dincolo de ei mai e doar o stână, sub asediu în fiecare noapte. Îți dai seama că-i aproape după cum latră câinii.
Le e frică să iasă la animale, le e frică să-și lase copiii la joacă, de câțiva ani trăiesc cu frica. Cică înainte nu erau urși, dar i-a adus cineva cu duba, așa crede lumea.
Aici pe deal nu e habitat bun, nu găsesc de mâncare, nici loc de hibernat n-au, toată iarna coboară în sat după hrană și-i terorizează pe oameni.
Nu te-ajută nimeni în țara asta, se plânge domnu’ Ferenț, un urs de om. În timp de vorbim îi sună telefonul – un prieten din Ungaria a văzut știrile și a strâns niște forinți pentru el, măcar atât.
Povestește că mai demult s-a întâlnit cu un om desfigurat de urs, tot pe lângă Praid. Rămăsese fără o mână și cu fața reconstruită cât de cât. L-a întrebat atunci – ce e în sufletul lui? Îmi redă răspunsul cu ochii bulbucați:
– Văd numai ursul.
Articol preluat de la Vlad Ursuleanu