Interviu cu actorul Companiei Liviu Rebreanu, Costin Gavază
Este carismaticul prezentator al Campionatului de Improvizație. Este Nicky Giblin din NAVIGATORUL sau Arkadii din FLOOR COVERING. TERMINAL. Îl vedem în Şeful gării din STEAUA FĂRĂ NUME sau în Nae Cațavencu din O SCRISOARE PIERDUTĂ. PREA MULTĂ VORBĂRIE. Este un Metafizician în DOMNUL URMUZ SCRIE PAGINI BIZARE sau Borkin Mihail Mihailovici din IVANOV. Costin Gavază este unul dintre cei mai apreciați actori ai Companiei Liviu Rebreanu.
Cum a ajuns un arădean să facă școala de actorie la Iași, să se întoarcă la Arad iar apoi să se stabilească la Târgu-Mureș?
Este o poveste foarte lungă. Eu am avut înclinații artistice de mic. Educatoarele și mai apoi învățătoarea mea le-au spus alor mei că am înclinații artistice, în special către actorie. Dar cred că momentul decisiv a fost acela când am descoperit colecția de viniluri pe care părinții mei o aveau în casă. Le-am luat pe rând și am ascultat toate poveștile și muzicile existente în acea colecție. Am început să le redau cu intonațiile și interpretarea lor, dovedind o memorie bună și ureche muzicală. Imitam foarte bine orice, iar într-o vacanță cu părinții la mare, la 2 mai, Sergiu Tudose – actor al Teatrului din Iași – m-a auzit povestindu-i unui verișor de-ai mei poveștile de pe acele viniluri. Atunci, Sergiu Tudose le-a spus alor mei că am date de actor. Mai apoi, în școala generală, am jucat într-o feerie muzicală, Scufița albastră și prietenii ei, în regia doamnei Marinela Fleșeriu, apoi, în liceu, în Cruciada copiilor, la Teatrul de Marionete din Arad. Apoi, în perioada liceului interesul meu s-a îndreptat către sport, cu câte două antrenamente pe zi, competiții în fiecare weekend. Din clasa a XI-a m-am pregătit pentru a da la drept, pentru a îndeplini dorința tatălui meu.
Dar nu ai rămas în domeniul juridic…
Am intrat la drept internațional, în primul an, la Arad, dar mătușa mea de la Iași mi-a spus că vor fi scoase 4 locuri de băieți la clasa lui Sergiu Tudose, la Facultatea de Teatru din cadrul Academiei “George Enescu” Iași. În ciuda opoziției tatălui meu m-am dus la examen la Iași, în anul 1994, unde am intrat fiind 300 de candidați pe șapte locuri. Am avut parte de niște colegi și profesori minunați cu care am împărțit multe bucurii în perioada anilor de facultate. Când am terminat, primul meu gând a fost să plec la București dar, până la urmă, m-am întors în Arad unde am dat concurs la Teatrul de Stat, pe atunci. Era în anul 1998. Am intrat în Titanic Vals, apoi în Moartea unui comis voiajor și multe alte roluri, timp de opt ani. Ultimii doi ani i-am împărțit între Teatrul din Arad, cel din Alba Iulia, unde jucam în două spectacole în regia Oanei Leahu și a lui Cristian Pepino, iar mai apoi în Târgu-Mureș.
La Târgu-Mureș ai făcut școala de regie. Ai simțit că poți spune mai multe și din postura de regizor?
Da, în 2004 am început școala de regie la Universitatea de Arte, la clasa regretatului Radu Dobre Basarab. Legătura mea cu regia a început încă de pe timpul în care eram în Arad, unde aveam o trupă de teatru cu liceeni din oraș, The Gimmix, cu care am lucrat o vreme. Erau niște tineri extrem de talentați și frumoși de la care m-am îmbogățit cu energie și inspirație și cărora sper că le-am fost de folos și eu prin ceea ce am făcut împreună. Am ales să încep regia pentru că mă săturasem de regizori care nu știau să pună actorii în situații clare, să își prezinte ideea spectacolului pe care trebuiau să îl facă, fără meșteșug regizoral.
Cum ai ajuns la Naționalul din Târgu-Mureș?
Timp de doi ani am făcut naveta între Teatrul din Arad și facultatea din Târgu-Mureș. Până la urmă, am renunțat la Teatrul din Arad și am început colaborarea cu teatrele din Târgu-Mureș. Prima mea colaborare cu Naționalul a fost în spectacolul Sindbad din tată în fiu de Paul Mattar, în regia lui Hagob Der Ghougassian. Era în 2007. Apoi, Nicolae Cristache, pe atunci director artistic, mi-a propus să mă angajez ceea ce s-a și întâmplat iar primul meu rol ca angajat a fost Baronul în Cel care primește palme de Leonid Andreev, regia Kincses Elemér. Au urmat apoi foarte multe roluri, iar povestea continuă…
Ai jucat în aceeași măsură comedie și dramă. Dacă ar fi să alegi una dintre ele, în care te simți mai bine?
Îmi place în aceeași măsură și drama și comedia. Cu toate acestea, prefer comedia pentru starea pozitivă cu care spectatorii ies din sală de la aceste spectacole. Dacă ar fi să aleg un rol de comedie care în care mi-a plăcut să joc, l-aș alege pe Jevakin din Căsătoria de N.V. Gogol, în regia lui Tufan Imamutdinov, un proiect în care am simțit că trupa noastră s-a omogenizat. Întreaga experiență din jurul acelui proiect a fost una extraordinară.
De mulți ani ești amfitrionul Campionatului de Improvizație. Iată, se împlinesc 10 ani de când acest spectacol se joacă sold out la Național. Ce înseamnă acest spectacol pentru tine și în ce măsură improvizația te ține în priză ca actor?
Acest spectacol a fost una din cele mai importante experiențe pe care le-am avut din punct de vedere al dobândirii unor noi tehnici actoricești. Cred că exercițiile de improvizație pe care le-am făcut ne-au ajutat să ne coagulăm ca trupă. Am început să gândim altfel și în celelalte spectacole, am devenit un organism împreună cu Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun, Rareș Budileanu. Campionatul ne-a făcut foarte bine tuturor și cred că improvizația este un exercițiu necesar oricărui actor chiar dacă nu joacă într-un astfel de spectacol. De asemenea, cred că în acești 10 ani, Campionatul a format un public nou, un public tânăr, ceea ce este un câștig fantastic. Uneori mi-e ciudă pentru că aș juca mai mult ca player dar, pe de altă parte, rolul meu de prezentator este unul extrem de important, este legătura dintre colegii mei și public, trebuie să simt temperatura spectatorilor. Știam că vom juca mult acest spectacol pentru că nu e niciodată la fel. De aceea, îi așteptăm pe toți spectatorii să fie prezenți pe 19 aprilie, la Sala Mare, la Gala Campionatului de Improvizație!
Ai jucat în musical (Don Quijote, Femei în pragul unei crize de nervi la Național, Cabaret la Teatrul Studio).
Da. Am avut experiențe extrem de bune legate de musical. De pildă, în Don Quijote băteam la baterie live, în band-ul spectacolului, ceea ce pentru mine a însemnat un vis împlinit. La Femei…, Zeno Apostolache, colegul nostru cu care am făcut pregătirea muzicală îmi spunea: Costin, întâi cântă notele și pe urmă încearcă interpretarea. Și avea dreptate pentru că rămăsesem la unul din cântece cu o notă greșită cu care m-am luptat pe toată durata repetițiilor. La Femei… a fost întâlnirea cu Răzvan Mazilu, un artist adevărat, un om minunat, deschizătorul de drumuri pentru musicalul din România.
Ai făcut parte din echipa cu care Gigi Căciuleanu a realizat Carmina Burana și Vivaldi și anotimpurile. Cât de importante sunt aceste experiențe pentru tine, cum te-au îmbogățit ele ca actor?
Întâlnirea cu Gigi a fost întâlnirea cu o enciclopedie de metafore și poeme. Un om fabulos. Cred că spectacolul Carmina Burana a fost prima lovitură a Alinei Nelega ca director artistic. Acel spectacol a avut un impact major asupra trupei, armonizarea acesteia. Fiecare indicație dată de Gigi era o poezie, un poem al mișcării. Cu toții pluteam în poemul lui Gigi care te ducea la mișcarea dorită. Sorbeam cuvintele și mișcările lui. Cred că la Carmina Burana s-au aliniat toate astrele, s-a coagulat trupa, am ridicat nivelul acesteia. Apoi au fost ieșirile în festivaluri la Sibiu, Oradea, Brașov și cele două reprezentații din Festivalul Național de Teatru de la Opera Română. În plus, în timpul repetițiilor la Carmina s-a născut fiul meu, Vlad. Am primit telefonul de la spital prin care eram anunțat că se naște Vlad iar Gigi, în stilul său caracteristic mi-a zis: Zboară! Cu Vivaldi și anotimpurile a fost mai greu. Trebuia să batem Carmina. Iar ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, cred că un spectacol nu poate fi mai bun decât altul. Erau așteptări imense și cred că noi am reușit un spectacol superbissim. Vivaldi a fost o altă bijuterie marca Gigi Căciuleanu.
Fiecare actor are un rol la care visează. Tu ai un asemenea rol la care să te gândești?
Nu vreau să joc un rol anume. Eu vreau să dau maxim la fiecare rol. Recunosc, nu am fost întotdeauna pregătit pentru rolurile pe care le-am primit. Dar de fiecare dată știu că trebuie să fiu acolo, să fac parte din organismul spectacolului. Când nu îmi iese un rol sufăr foarte tare pentru că sunt foarte exigent cu mine și cu ceilalți. Când îmi iese un rol simt că am ales bine făcându-mă actor. Am acea satisfacție a lucrului bine făcut. Mă bucur pentru mine dar și pentru colegii mei. Pentru a fi adevărat, teatrul trebuie să fie un organism viu, iar trupa să fie un tot: actori, tehnicieni, să fim cu toții talentați, la aceeași oră.
Ce face Costin Gavază când nu este pe scenă?
Indiferent unde sunt, cu familia, cu copilul, adun stări, emoții, gesturi, priviri pe care le folosesc în teatru. Cred că de multe ori suntem buni pe scenă dar întotdeauna trebuie să fim foarte buni. Thalia nu trebuie trădată pentru că este o femeie foarte geloasă. Ca hobby pot pune în primul rând muzica, tobele, pianul. Cred că un actor e bine să cânte la un instrument pentru că astfel i se deschide plexul solar. Muzica te scoate din multe. În rest, îmi place să merg cu bicicleta mea pe dealuri.
La final, întrebarea legată de public. Ce înseamnă pentru tine publicul și ce rol are acesta în chimia unui spectacol?
Păi să presupunem că sala e goală iar noi, actorii, pe scenă. Cum arată asta? Nu cred în teatrul fără spectatori. Teatrul se schimbă, iar publicul poate fi transformat, educat. Schimbarea trebuie să fie continuă, dar nevătămătoare. Energia în sala de spectacol e în dublu sens: luăm omul și îl transportăm în altă lume, iar acesta ne dă în schimb stările, energia lui. Depinde de noi, de ceea ce facem pe scenă ca acest schimb de energie să fie unul reușit.
Interviu realizat de Laurențiu Blaga