De ce ne transformăm în alte persoane când ne urcăm la volan și ce putem învăța din Vest?

E vineri seară, te întorci de la muncă și stai la semafor. Mașina din față întârzie o fracțiune de secundă la verde și deja cineva claxonează din spate. Două străzi mai încolo, un pieton ezită la trecere și trei mașini accelerează ca să treacă primele. Pe sensul opus, cineva depășește pe linia continuă, convins că regulile sunt pentru ceilalți.

Acum imaginează-te pe un drum din Olanda, Germania sau Austria. Oprești la o trecere de pietoni, deși nici nu a pășit cineva pe ea, doar s-a apropiat de bordură. Mașina din spatele tău așteaptă calm, fără claxon, fără flash-uri nervoase. La o intersecție nesemaforizată, doi șoferi își fac semn politicos unul altuia. Nu e un clip motivațional de pe internet. E doar o zi normală, iar diferența nu ține de mașini, de drumuri sau de bani, ci doar de mentalitate.

Legea și obișnuința

Cine a condus prin vestul Europei știe: politețea în trafic nu e întotdeauna un act de bunăvoință. E, în primul rând, rezultatul unor reguli clare, aplicate consecvent. Amenzile sunt mari, camerele de supraveghere sunt foarte des prezente, iar permisul se poate pierde ușor. Dar e și altceva acolo. După ani și ani de aplicare riguroasă, respectarea regulilor a devenit o a doua natură. Oamenii nu mai opresc la trecerea de pietoni pentru că le e frică de amendă, ci pentru că așa li se pare normal.

E ca și cum ai pune un gard pe marginea drumului. La început, oamenii îl ocolesc pentru că sunt obligați. După un timp, nici nu-și mai amintesc cum era fără el. Ajunge un simplu marcaj.

România și paradoxul politicos

Să fii sincer: dacă alegi între traficul din București și cel din Târgu Mureș, n-ai nicio ezitare. La noi, lucrurile funcționează poate un pic altfel. Un șofer din Mureș va ceda mai des trecerea pe o stradă lăturalnică, va ridica mâna în semn de mulțumire când îi faci loc, va avea răbdarea să aștepte o secundă în plus. Poate. Dar la fel de adevărat, că poate nu întotdeauna. E o politețe pe care o recunoști imediat când te întorci din capitală.

Dar să nu ne amăgim. Și la noi sunt destui care consideră că indicatorul „cedează trecerea” e o sugestie, că banda de urgență e pentru când te grăbești și că flash-urile sunt un mod perfect normal de a transmite mesaje în trafic. Parcările pe trotuar nu mai surprind pe nimeni, pentru că au devenit normalitate. Ce-i drept, cu largul concurs al autorităților, care nu doar că le încurajează, dar le și trasează adesea pe trotuare. 

Iar trecerile de pietoni din zona școlilor, la orele de vârf, sunt adesea un test de curaj pentru copii.

Ce ne costă, de fapt, politețea

Întrebarea pe care rareori ne-o punem e una simplă: ce pierdem, concret, dacă suntem politicoși în trafic? Răspunsul, aproape întotdeauna, e „mai nimic”. Sau, mai exact, câteva secunde.

Să lași un pieton să traverseze te costă 10 secunde? Poate 20-30. Să cedezi prioritatea la o intersecție aglomerată te costă poate 15. Să nu claxonezi pe cel din fața ta care a încetinit te costă exact zero secunde, doar un mic efort de autocontrol. Însă beneficiile sunt mai greu de cuantificat: un pieton care ajunge teafăr acasă, un șofer care nu mai pleacă nervos de la semafor și nu face o prostie două străzi mai încolo, un copil care învață, din mașina părintelui, că în trafic se poate funcționa și fără agresivitate.

Statisticile vorbesc de la sine. Țările europene cu cel mai civilizat comportament în trafic – Suedia, Olanda, Norvegia, Elveția – sunt constant în topul celor cu cele mai puține decese rutiere per milion de locuitori. România, în schimb, rămâne pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la acest capitol. Nu doar pentru că drumurile sunt mai proaste, ci și pentru că modul în care ne raportăm la regulile de circulație, la ceilalți participanți la trafic și la propriul nostru comportament este fundamental diferit.

Oglinda de pe parbriz

Există o teorie în psihologie care spune că mașina funcționează ca o mască: închiși în habitaclu, protejați de anonimat, oamenii își permit comportamente pe care nu le-ar avea niciodată față în față. Nimeni nu ar împinge un necunoscut pe stradă pentru că merge prea încet. Dar în trafic, echivalentul gestului, claxonul agresiv, depășirea periculoasă, înjurătura rostită sau doar gândită, merge în zona banalului.

Poate că primul pas nu e o reformă legislativă sau o campanie națională. Poate că primul pas e mai simplu: data viitoare când stai la semafor și cel din față întârzie o secundă, să respiri. Și să-ți amintești că în mașina aia e tot un om care poate a avut o zi grea, care poate nu cunoaște orașul, care poate tocmai a primit o veste proastă.

Nu e un sfat. E pur și simplu modul în care funcționează traficul în jumătatea vestică a continentului. Și dacă acolo funcționează, n-ar avea de ce să nu funcționeze și pe Gh. Doja, în 7 Noiembrie sau Tudor.

Weekendul ăsta, dacă ieși cu mașina, încearcă un experiment: condu o oră ca și cum ai fi în Viena. Oprește la fiecare trecere de pietoni, cedează trecerea chiar și când ai prioritate și ai vedea că cineva se chinuie să intre pe banda ta și nu claxona pe nimeni. Nu o să ajungi mai târziu. Dar s-ar putea să ajungi mai relaxat.