În ultimele luni, mai multe publicații au început să scrie, plecând de la date Eurostat, că românii trăiesc mai bine decât vecinii noștri de la vest. Potrivit Portofolio.hu sau Index.hu, analiza comparativă a puterii de cumpărare și a veniturilor salariale din cele două țări arată că România a înregistrat cea mai rapidă creștere a salariilor din regiune și că puterea de cumpărare a depășit deja statele vecine.
Desigur, dacă vrem să intrăm în măruntaiele discuției despre bunăstarea românilor va trebui să admitem, la rece, că paritatea puterii de cumpărare (România 76,7% din media UE, Ungaria 76,6%,) nu este singurul indicator de luat în calcul, iar un PIB mai mare pe cap de locuitor nu înseamnă automat o viață mai bună.
Dar, pe de altă parte, să ne reamintim, tot la rece, că în anii 2000, când au început negocierile de aderare la UE, aveam cel mai scăzut nivel al PIB-ului pe locuitor în termeni de paritate a puterii de cumpărare, aproximativ 26% din nivelul mediu al UE, iar în decurs de o generație am depășit Grecia, Slovacia, Croația, Letonia și Ungaria, iar acum suflăm în ceafa polonezilor.
Nu putem să nu recunoaștem că traversăm cea mai bună perioadă de dezvoltare din istoria României, chiar dacă ne mișcăm într-o geografie variabilă a integrării, cu orașe și regiuni care s-au dezvoltat neuniform și care au resimțit în mod diferit beneficiile apartenenței la UE. Va mai trece o vreme, nu prea lungă, până când indicatorii macroenonomici buni îi vom regăsi și în buzunarele tuturor românilor. Într-o anumită măsură, chiar și disparitățile socio-economice existente sunt inevitabile și se găsesc pe teritoriul oricărei țări, dar nu pot fi imputate Bruxelles-ului, ci țin mai degrabă de lipsa, pe alocuri, a capacității administrative la nivel local sau regional.
Dacă ar fi să rezum parcursul României în ultimelor două decenii, m-aș gândi la trei piloni care ne-au fixat pe versantul bun al istoriei: recuperare rapidă a decalajelor economice, stabilitate indusă de apartenența la UE, securitate și apărare comună garantate prin art. 42(2) din Tratatul de la Lisabona, respectiv art. 5 al Tratatului NATO.
Când am aderat la UE, mulți românii au crezut într-un miraj al bunăstării. Euforia s-a mai domolit în următorii ani, pe măsură ce locurile de muncă mai bune și banii nu s-au revărsat ca dintr-un corn al abundenței, ci veneau la pachet cu un proces anevoios de integrare. Nu era suficient să prindem trenul european, dacă nu ne rezolvam problema infrastructurii învechite. Pe măsură ce Rusia a început să joace partitura unui actor regional turbulent, românii au înțeles că prosperitatea fără siguranță și stabilitate reprezintă o alegere nefericită, pe care nu mai erau dispuși să o facă.
Astăzi, în apropierea alegerilor pentru Parlamentul European, cred că trebuie să fim cu toții conștienți că UE este un spațiu al regulilor și al oportunităților, unul al reconstrucției și al valorilor care determină direcția politicilor capabile să furnizeze prosperitate, securitate și oportunități egale de dezvoltare. În ciuda tuturor provocărilor, doar valorile comune sunt cele care determină și susțin în chip fundamental modul european de viață.
În ciuda faptului că tot mai mulți români sunt de acord cu votul obligatoriu (peste 60%, conform unui sondaj realizat de INSCOP, aprilie a.c.), nu cred că aceasta este soluție bună pentru România. Prefer să vorbim mai mult despre responsabilitatea și greutatea fiecărui vot, și nu despre căptușirea degetelor pe ștampila de vot.
Eu voi vota la alegerile europene. Îmi exercit acest drept pentru a oferi un dublu mandat candidaților de pe listele PSD-PNL: să promoveze pacea, democrația și drepturile omului la Bruxelles și stabilitatea politică în România.
Prof. dr. Leonard Azamfirei, senator PSD
Foto: economica.net