Incursiune în lumea tăcerii, cu Ştefan Vaga

(arhivă)

L-am văzut de câteva ori în faţa unui monitor la o Ambulanţă Privată din Tîrgu Mureş. Uneori zâmbea, dădea din cap dezaprobator şi bătea tastatura fără milă. Alteori gesticula vehement şi în cele din urmă am înţeles că Ştefan Vaga este surdo-mut şi dând din mâini el de fapt „vorbeşte” folosind limbajul mimico-gestual. După cum aveam să aflu, Ştefan ţine legătura cu persoanele hipoacuze din România care au nevoie de ajutor prin programul „SOS-Surzii” implementat de Samaritanus.

Hipoacuzii trăiesc printre noi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, de când mă ştiu, mă interesa ce se întâmplă în lumea tăcerii. Nu e un secret că, printre noi, trăieşte o minoritate ce suferă de hipoacuzie. Potrivit statisticilor din noiembrie 2014, în România sunt 23.736 de persoane surde, dintre care 2.036 sunt copii. Altfel spus, din 100 de copii 4 se nasc cu deficienţe de auz. Dacă în primele şase luni de viaţă nu se intervine medical, copilul va pierde şi capacitatea de a gânguri, devenind mut. „Creierul închide poarta sunetului la 7 ani şi implantul cohlear (un dispozitiv medical care înlocuieşte funcţia urechii interne afectate) care altfel are o rată foarte ridicată de redare a auzului, devine inutil“, explică Alexandru Pascu, medic primar la Institutul „O.R.L. „Prof. dr. Dorin Hociotă“, din capitală.

Ce se aude?

Zgomote mai mult sau mai puţin stridente ale unei obişnuite zile de la Ambulanţă. Cineva vorbeşte la telefon. Prin staţie se transmite un mesaj:  „Echipajul a ajuns la destinaţie”, după care dispecera apasă ceva butoane şi răspunde: „Recepţionat”. Sună un telefon mobil:” trilu-trilu”. Un echipaj se pregăteşte de intervenţie.  Se verifică genţi, se lucrează. Cineva abia întors din misiune povesteşte ceva colegului şi râd. Cineva strigă în curte, altul îi răspunde. Şuieră filtrul de cafea. Cineva dă sonorul mai tare la plasma de pe perete, ca să asculte o ştire. Binedispus un asistent fredonează o melodie. Sunete, zgomote obişnuite pentru oameni obişnuiţi. Singurul care nu aude nimic din toate astea e Ştefan.

Sunetul liniştii

Aşezat la masa lui de lucru, Ştefan îşi vede de treabă. De parcă ar juca în alt film. Andrada ia o coală de hârtie şi scrie; „Vrea să faceţi un reportaj despre tine să apari în ziar” şi îi arată lui Ştefan. Acesta zâmbeşte jovial după ce înţelege că nu e publicitate şi scrie la rândul lui: „Este bine. Mulţumesc”.

Ne aşezăm la o masă faţă-n faţă. Precum în jocul copilăriei când pe motiv de supărare nu vorbeam unii cu alţii decât în scris, coala de hârtie se plimbă învârtindu-se între noi. Eu scriu o întrebare, Ştefan întoarce hârtia spre el şi scrie răspunsul.  Mă urmăreşte în timp ce scriu întrebarea, apoi vrea să-mi răspundă prin semne, îşi dă seama că nu pricep. Se opreşte, ia hârtia şi se avântă să scrie energic cu litere mari. În timp ce citesc răspunsul lui mă urmăreşte dând din cap, gesticulând, că aşa este cum scrie acolo.

„Timpan puţin întrerupt”

Vaga Ştefan s-a născut în 26 decembrie 1977 la Sibiu, într-o familie cu patru copii, fiind singurul cu probleme de hipoacuzie. Are o soră care locuieşte acum în Spania, un frate  e în Ocna Sibiului, iar fratele cel mic lucrează la Sibiu, „la asamblat cablu”. Din schimbul de replici înţeleg că e surd din naştere. Când au realizat că micuţul nu aude, părinţii l-au dus la control la Bucureşti. Medicul i-a spus mamei că auzul copilului va fi redus.  „Timpan este la fel, puţin întrerupt. Nu poate (face) legătura (ca să ) înţelegi (despre) ce (este) vorba”, îmi mai scrie, explicându-mi că nu aude nimic, dar poate citi de pe buze dacă se vorbeşte clar. „Numai vorbeşte cu gura clar”, scrie repede pe hârtie.

Nepricepuţii iau bătaie

Părinţii nu au observat din timp că Ştefan s-a născut cu hipoacuzie. Au crezut că e cuminte. Era deja la grădiniţă la Sibiu, avea patru ani şi nu înţelegea nimic.  Atunci l-au trimis la o Şcoală specială din Bucureşti, după două luni a început să înţeleagă mai bine semnele surzilor şi să citească de pe buze dacă vorbeau mai rar. Avea 9 ani când a început şcoala la Sibiu, în clasa întâi. Primele opt clase le-a urmat acolo, apoi la Timişoara a urmat o şcoală profesională în meseria de tâmplar. La şcoală îi plăcea limba română şi matematica. Dimineaţa erau „diriginţi şi după-amiaza  profesori, este bună educaţie mai severă”, scrie Ştefan admiţând că uneori luau şi bătaie. „Da, este câteodată bătălie nepricepuţi”, ceea ce ar însemna că, cei care nu ştiau lecţia sau nu erau cuminţi, mai erau şi bătuţi.

„Dacă tu întrebat pe mine, eu răspuns pe tine”

Îi spun că încerc să înţeleg ce înseamnă surdo-mut. Nu aude niciun sunet? Nici în gând? I se pare bună întrebarea, dă din cap entuziasmat, apoi conchide că „aşa natural viaţa”. Înţeleg că tot ce citeşte de pe buzele oamenilor le înmagazinează în cap. De aceea la câte o întrebare stă, se gândeşte apoi scrie răspunsul cu mare elan. „Dacă tu întrebat pe mine eu răspuns pe tine”, îmi scrie văzându-mă cât mă străduiesc să înţeleg ce vrea să transmită. Eu nu înţeleg ce vrea să spună, Ştefan nu pricepe cum de nu înţeleg că el nu aude nimic şi gândeşte „zero”? Nu s-ar putea dezvolta deloc, dar are noroc cu Internetul. Câteodată citeşte şi cărţi, dar cel mai mult îi place să navigheze. „Internet ajută, citeşti şi plus video-mişcare înţelegeţi mai bine”. Nu se mulţumeşte doar să navigheze, având cont pe siteuri de socializare, pe siteuri speciale pentru persoanele cu deficienţe de auz, Ştefan învaţă. „Eu totdeauna caut Dexonline”, scrie Ştefan dându-mi de înţeles că vrea să ştie  „ce scop” are cuvântul şi cum se scrie corect.

Curiozitatea l-a învăţat

Surzii din Sibiu l-au învăţat să folosească telefonul, tableta. La început n-a avut internet, din martie 2006 „a învăţat web”. Aşa a cunoscut-o şi pe Andra, în urmă cu opt ani. Pe un site de socializare. Părinţii Andrei au sărbătorit nunta lor de argint când cei doi s-au logodit. După un an s-au căsătorit şi Ştefan s-a mutat la ea, aici în Tîrgu Mureş. Andra are un apartament moştenit în cartierul „Unirii”.  Tatăl Andrei a murit de cancer în urmă cu trei ani, iar fratele ei lucrează în „Sandwich”, face shaorma-încerc să ghicesc cu ce se ocupă.  Andra are 29 de ani, este casnică, are pensie de invaliditate şi pensie socială. Amândoi au cont de facebook şi câteva conturi pe alte siteuri, au adresă de email şi citesc PUNCTUL. Împreună se descurcă peste tot. Dar cel mai mult le place să călătorească. În fiecare sfârşit de săptămână pleacă la prieteni  sau în parcul de distracţie, chiar şi la discotecă. Ştefan ştie să danseze „puţin”, mai mult simte „basul”. Deja au făcut programul pentru sărbători. În 2 mai sunt invitaţi la o femeie în Sângeorgiu de Mureş de ziua ei şi pe 3 mai la Leordeni, tot la  ziua cuiva. În ultimul weekend a fost la Râmnicu Vâlcea la un prieten surdo-mut la Asociaţia surzilor de acolo şi le-a povestit despre „cum (este)interesant(ă) viaţa de primul ajutor”, adică la Ambulanţa Samaritnus.

De la tăiat lemne la salvat vieţi

Şi astfel am ajuns la întrebarea cum a ajuns să lucreze la Samaritanus? El nu a ştiut nimic „despre şeful ăsta”, care s-a interesat la Asociaţia Surzilor şi l-a angajat apoi la Samaritanus, acum un an şi o lună.  Consideră foarte bună aplicaţia „SOS Surdo-muţi” care salvează oamenii care nu ar avea cum să ia legătura cu dispeceratul unic 112  în caz de urgenţă. Au fost deja două sau trei cazuri când au fost salvaţi surzi. Aplicaţia acoperă toată România, se dau sfaturi, se vorbeşte cu medicul de familie, „după aceea mai vorbim noi”, explică Ştefan.

Din patru cazuri, unul e adevărat!

A fost şi alarmă falsă, în Timiş. L-am speriat şi pe şefu’, apoi am intrat pe tabletă şi omul scrie: „scuze, am greşit, am  apelat 112”, am oprit alarma ca să nu mai trimită pompierii. Din patru apeluri unul este adevărat. S-a întâmplat în Oradea, o femeie bolnavă a fost salvată, i-am trimis salvarea la timp!”, explică Ştefan.

Locuri de muncă

A mai lucrat şi înainte la o fabrică de tâmplărie în Sibiu. După cinci ani a intrat în şomaj. Apoi s-a angajat la o fabrică de mobilă, undeva  aproape de Ocna Sibiului. Acolo a lucrat în jur de şapte luni. A fost greu, a muncit mult pe bani puţini. A răcit, l-a durut spatele, a stat în concediu de boală o săptămână, după care a vrut de lucru ceva mai uşor, dar şeful n-a vrut. De ciudă că nu poate accepta munci grele, el care se pricepe la „orice meserie, tăiat, maşina tivit, orice cu lemne”, a fost dat afară. Adică transferat la un alt loc de muncă din Sibiu, cu carte de muncă, aşa că are aproape 10 ani şi jumătate vechime. După aceea a fost mutat la Tîrgu Mureş la Automotive cablaj unde a lucrat doi ani şi şase luni, până s-a ivit o problemă la ochi şi a fost trecut în pensie de boală. A stat acasă aproape cinci ani. „Foarte greu ne-am descurcat din pensie de invaliditate şi pensie socială”, norocul lor că măcar chirie nu aveau să plătească. Din martie anul trecut apoi  s-a angajat la Samaritanus.

Cum se ceartă hipoacuzii?

„Eu nu mă cert”, pare să dea de înţeles din grimasă şi gesticulaţie. Apoi ia hârtia şi scrie: „Dacă cineva înjurat, vorbit urât, da poate certat şi nervoasă soţia mea”, dar mai bine îşi întoarce capul şi arată că pleacă. Nu-i place să se certe!

Nu au copii. El ar fi vrut să aibă, dar pentru asta ar trebui să facă un tratament de şase luni, a spus medicul. Apoi mai e problema şi cu soţia lui, care nu are forţă să lucreze orice . „Soţia mea este puţin handicap’ nu are putere, mişcare orice lucru”, explică Ştefan lipsa urmaşului.

Întrebări fulger

Sunt destule cazuri când persoane absolut fără nicio problemă de sănătate ezită sau dau răspunsuri greşite la cele mai simple întrebări de cultură generală. L-am întrebat pe Ştefan. S-a oprit un pic, căutând parcă prin fişierele „computerului la purtător”, după care ca un elev silitor se grăbea să scrie răspunsul, bucurându-se copios că a dat unul corect.

– Cum se numeşte ţara noastră?

– Ţara Românească.

– Cel mai mare oraş al ţării este:

– Bucureşti.

– Câte luni sunt într-un an?

– 12

– Câte zile are luna aprilie?

– 30

– Există obiecte zburătoare neidentificate (OZN)?

– Am auzit foarte mulţi (vorbind despre asta), dar poate crede fals (greşesc).

– Ce crezi, există Dumnezeu?

– Da, sigur există!

– Există viaţă după moarte?

– Nu am văzut, nu ştiu mai încolo, dar este suflet, pleacă acolo în cer la Judecata de Apoi.

– Eşti botezat?

– Da, la Timişoara. Sunt creştin.

– Mergi la slujbă?

– Da, câteodată.

– Ce haine îţi place să porţi?

– Orice. Câteodată costum pentru biserică sau invitat la botez sau nuntă.

– Mâncare preferată?

– Salate, mâncare naturală, carne o dată pe săptămână.

– Faci cură de slăbire?

– Da. Am avut 94 kg. Tânăr am fost de 67 kg, după căsătorie am crescut la 78 kg…

– Te-au ţinut bine socrii?

– Din cauza părinţii’ lui Andra … Da. Adevărat!

S-a uitat la ultima întrebare, a scris „Bine, mulţumesc” şi s-a pus înapoi la masa de lucru. Nu se ştie când poate avea nevoie cineva cu hipoacuzie de ajutorul lui Ştefan.

Erika MĂRGINEAN