S-a dat din nou alarma! Planurile-cadru pentru învățământul liceal sunt pe masa de „dezbatere” – un termen diplomatic pentru un nou spectacol al intereselor de breaslă și al justificărilor. Fiecare disciplină se pregătește să-și apere „tronul” educațional, iar profesorii, inspectorii și academicienii vor lupta cu înverșunare să demonstreze că fără materia lor, elevii sunt pierduți în haosul ignoranței universale.
Ce urmează? Un festival al declarațiilor, deja început, în care fiecare tabără își proclamă indispensabilitatea absolută. Să vedem cine reușește să își păstreze gloria orelor din orar… și, evident, bugetele aferente.
Haideți să vedem ce spectacol ne oferă fiecare tabără.
Limba și literatura română – comentariul învinge, gramatica mai poate aștepta
Profesorii de română sunt convinși că viitorul națiunii depinde de abilitatea elevilor de a recita comentarii literare pe de rost. „E important ca tinerii să înțeleagă semnificația codrului eminescian!”, mai proclamă unii, ignorând faptul că majoritatea elevilor preferă să descarce eseurile gata făcute de pe internet.
Între timp, regulile de bază ale gramaticii sunt trecute pe plan secund. De ce să înveți unde se pune o virgulă sau cum se acordă subiectul cu predicatul, când ai de memorat simbolistica teiului? Astfel, ne trezim cu absolvenți care pot diseca „Luceafărul” în douăzeci de pagini, dar care scriu mesaje în care „voiam” devine „vroiam”, iar „sa fi” nu are niciun „i” în plus.
Literatura e considerată „sufletul națiunii”, chiar dacă acel suflet vine însoțit de o dislexie gramaticală colectivă. În fond, ce este mai important? Să interpretezi simbolistica operei sau să cunoști diferența dintre „s-au” și „sau”?
O educație literară solidă ar trebui să formeze elevi capabili să se exprime corect, clar și coerent în limba română, să poată naviga prin sensurile textelor, dar și să respecte regulile de bază ale scrisului. Pentru că, în final, semantica și gramatica nu sunt rivale, ci părți esențiale ale aceluiași proces de comunicare și înțelegere.
Matematica – știința supraviețuirii în haos
Profesorii de matematică insistă că disciplina lor este fundamentul universului. Fără ea, ne-am prăbuși cu toții într-un abis al iraționalității, pierduți între decizii proaste și calcule eronate. „Logica matematică este busola care ghidează progresul!”, proclamă susținătorii, de parcă integrarea unei funcții ne-ar putea salva de o criză economică.
Elevii însă nu prea văd conexiunea. Pentru ei, matematica se reduce la o listă de necunoscute: litere care se strecoară în ecuații, tangente fără direcție clară și integrale mai abstracte decât propriul viitor. La ce bun toate astea? Evident, nimeni nu stă să le explice că adevărata utilitate a matematicii nu e în formulele pe care le vom uita, ci în antrenamentul mental care ne învață să ordonăm haosul.
Și aici intervine paradoxul. În loc să fie un laborator al gândirii critice, matematica devine un maraton al memorizării sterile. De ce să stimulezi curiozitatea când poți să ceri elevilor să tocească formule ca pe niște incantații ezoterice? Fără o conexiune clară cu lumea reală, disciplina își pierde din farmec, iar elevii rămân cu o traumă academică și o întrebare obsesivă: „Când voi avea nevoie de asta în viață?”.
Dar, într-o lume ideală – un univers pe care manualele nu-l descriu – matematica ar putea fi altceva: o provocare intelectuală, o călătorie prin labirinturi de logică și creativitate. În acel univers paralel, nimeni nu ar mai întreba la ce folosește matematica. Pur și simplu ar învăța să vadă ordinea ascunsă din haosul cotidian. Sau, mă rog, măcar ar ști unde să pună o virgulă între două cifre.
Istoria – povești vechi pentru un viitor incert
Istoricii intră în scenă cu un arsenal de citate grave, scoase de pe rafturile bibliotecilor. „Cine nu-și cunoaște trecutul, riscă să-și piardă identitatea națională!”, avertizează unii cu solemnitate, în timp ce elevii se pregătesc psihic să memoreze încă o listă interminabilă de ani și tratate. Fiecare domnitor, fiecare război, fiecare pace încheiată pare vital să fie reținută cu exactitate. Contează că elevii confundă uneori bătălia de la Rovine cu cea de la Călugăreni?
Manualele insistă că patriotismul autentic se măsoară în capacitatea de a recita anii de domnie ai voievozilor de pe linia Basarabilor. Nu contează că metodele de predare par rămase de pe vremea fanarioților. Esențial este să știm „cine a semnat Tratatul de la Adrianopol” – o cunoaștere ce ar putea, bineînțeles, schimba soarta unei generații… sau nu.
În tot acest haos cronologic, discuțiile despre cum ar putea istoria să devină relevantă pentru prezent lipsesc cu desăvârșire. Cum să-i învățăm pe elevi să analizeze deciziile și greșelile trecutului pentru a înțelege mai bine lumea de azi? Asta ar fi o cerință prea ambițioasă. Mai bine îi lăsăm să tocească ani și să creadă că „patriotism” înseamnă doar să repete mecanic lecții despre Unirea Principatelor.
Dar poate că un adevărat patriot nu este cel care știe toate datele din manual, ci acela care înțelege lecțiile istoriei și le aplică pentru a construi un viitor mai bun. Patriotismul nu stă în trecut îngropat sub cifre, ci în capacitatea de a extrage sens și direcție din povestea unei națiuni. Dacă doar asta le-am arăta elevilor, poate că orele de istorie nu ar mai fi percepute ca un supliciu, ci ca o călătorie înțeleaptă prin timp.
Chimia și fizica – noi controlăm legile universului… teoretic
Profesorii de științe exacte pășesc în dezbatere siguri că viitorul civilizației stă pe umerii lor. „Fizica și chimia explică tot ce există! Fără ele, n-am avea nici electricitate, nici medicamente, nici tehnologie modernă!”, exclamă entuziasmați. De partea cealaltă, elevii privesc tabloul de formule abstracte ca pe o criptă în care creativitatea lor merge să moară.
Orele de științe sunt adesea o colecție de teorii recitate mecanic, fără vreo legătură directă cu realitatea cotidiană. În loc să fie uimiți de reacții chimice spectaculoase sau demonstrații captivante despre forțele fizice, elevii sunt sufocați de explicații tehnice și ecuații lipsite de context. Cu greu își pot imagina că aceleași concepte ar putea explica de ce avionul rămâne în aer sau cum funcționează bateria telefonului lor.
Predarea științelor ar trebui să înceapă cu realitatea, nu cu abstractul. Dacă elevii ar vedea cum legile fizicii sau chimiei se aplică în viața de zi cu zi – în tehnologie, sănătate sau energie – poate că nu ar mai percepe aceste discipline ca pe niște mistere greu de înțeles. Știința nu ar trebui să fie doar teorie, ci cheia care deschide ochii către lumea din jur.
Educația fizică – mișcarea e vitală, dar cine mai are timp de ea?
Profesorii de sport își intră în rol ca niște antrenori de echipe naționale, convinși că sănătatea fizică este piatra de temelie a succesului în viață. „Fără mișcare, elevii se vor transforma în niște statui sedentare, cu viitorul blocat de obezitate și boli!”, avertizează ei cu gravitate. Mesajul lor este corect, însă se lovește de o realitate neplăcută: mulți elevi își petrec orele de sport inventând scuze medicale sau așteptând nerăbdători pauza pentru a-și verifica telefonul.
Problema nu este că sportul nu ar fi important. Din contră, în era sedentarismului digital, nevoia de activitate fizică este mai mare ca oricând. Însă, abordarea rigidă și repetitivă, bazată pe „doi kilometri de alergare obligatorie” și aceleași exerciții plictisitoare, nu face decât să sporească aversiunea față de orele de educație fizică. Sportul ajunge să fie văzut mai degrabă ca o corvoadă decât ca o modalitate de relaxare și dezvoltare personală.
Într-o lume ideală, educația fizică ar putea deveni un spațiu de explorare a diverselor tipuri de mișcare, de la sporturi de echipă la activități recreative adaptate intereselor elevilor. Dacă elevii ar fi încurajați să găsească o formă de activitate care să le placă și care să le fie utilă pe termen lung, poate că orele de sport n-ar mai fi văzute doar ca o formalitate. Mișcarea fizică nu este doar o disciplină școlară, ci o necesitate esențială pentru sănătatea corpului și a minții – și poate că exact asta ar trebui să înțeleagă toți cei implicați în educație.
Artele – culoarea vieții sau încă o lecție inutilă?
Profeții artei proclamă că fără desen și muzică lumea s-ar prăbuși într-o monotonie gri și lipsită de sens. „Elevii au nevoie de creativitate pentru a se dezvolta armonios!”, spun ei, în timp ce fructierele schițate strâmb și cântecele interpretate fals răsună în sălile de clasă. Teoretic, totul are sens. Practic, 90% dintre elevi își vor uita pensula și partitura imediat după liceu.
Orele de artă ar trebui să fie un spațiu de descoperire, dar, din păcate, ele sunt adesea doar o rutină rigidă. Elevii sunt forțați să respecte tipare standard, învățând să reproducă teme lipsite de relevanță pentru ei. Cine mai are nevoie în era digitală să deseneze o natură statică, când există aplicații care fac asta în două clicuri? Apoi, există și eterna dilemă: „La ce îmi folosește muzica dacă nu am talent?”.
Iar aici stă problema: predarea artelor rareori reușește să se conecteze la realitatea elevilor. În loc să fie un catalizator pentru creativitate, artele devin o formalitate școlară. Se evită explorarea altor forme de expresie modernă – filmul, fotografia, designul digital – în favoarea unor modele învechite.
Dacă vrem să insuflăm dragostea pentru artă, trebuie să le oferim elevilor posibilitatea de a crea liber, fără frica de a respecta „temele clasice”. Să le arătăm cum creativitatea poate fi aplicată în cariere reale și în viața de zi cu zi. Arta nu este doar un exercițiu pentru a completa orarul; este o formă de gândire, o cale de a înțelege și de a exprima lumea. Dar pentru asta, mai întâi, trebuie să ieșim din tiparele… fructierei.
Informatica – viitorul începe cu un Ctrl+C
Profesorii de informatică vin cu un optimism molipsitor: „Programarea este cheia succesului! Cine știe cod, controlează lumea digitală.” Sună bine, nu? Problema apare când elevii, confruntați cu primele lor erori de cod, privesc confuzi ecranul plin de „syntax error” și se întreabă dacă nu cumva tehnologia are ceva personal cu ei. Soluția imediată? Un „salvator” Ctrl+C, Ctrl+V de pe Stack Overflow.
Realitatea este că, pentru mulți, orele de informatică sunt o cursă contra cronometru între resemnare și copiere de cod. În loc să fie fascinați de cum pot crea lucruri noi cu ajutorul tehnologiei, elevii se pierd în sintaxe plictisitoare și probleme tehnice care nu le spun nimic. Cum să înțeleagă ce poate face informatica pentru ei, când totul pare un test continuu de răbdare?
Adevărul e că nu toată lumea trebuie să devină programator. Dar toți au nevoie să înțeleagă cum funcționează lumea digitală în care trăiesc. Informatica ar putea să le ofere această șansă, dacă ar fi predată cu mai multă creativitate și aplicabilitate. De ce să nu le arătăm elevilor cum pot crea o aplicație simplă, o animație sau chiar un joc? Sau cum pot automatiza sarcini plictisitoare?
Dacă ar învăța să vadă tehnologia ca pe un aliat, nu ca pe un inamic, poate că „for loop-ul” n-ar mai părea o enigmă imposibilă. Informatica nu e despre coduri seci, ci despre gândire creativă, despre soluții și explorare. Și poate, în timp, copiatul mecanic de cod va fi înlocuit de bucuria de a crea ceva propriu – chiar dacă începe cu o mică eroare în consolă.
Schimbarea: o revoluție în favoarea elevilor sau o nouă bătălie pentru norme?
Planurile-cadru reprezintă o șansă de a transforma educația într-un mod care să răspundă nevoilor reale ale elevilor. Întrebarea fundamentală este însă următoarea: vom alege să punem elevul în centrul procesului educațional sau vom rămâne captivi într-o nouă bătălie birocratică, în care normele și interesele fiecărei discipline dictează regulile jocului?
Viitoarele dezbateri trebuie să fie mai mult decât simple dispute pentru numărul de ore. Este un moment de răscruce, o șansă de a lăsa în urmă modelul rigid al învățării mecanice și de a deschide drumul către o educație mai aplicată, mai flexibilă, care să stimuleze curiozitatea și creativitatea elevilor.
Sistemul educațional se sprijină pe profesori dedicați, care își fac meseria cu pasiune, har și bucurie. Acei oameni care reușesc să inspire, să creeze legături autentice cu elevii lor și să le ofere motivația de a învăța și de a deveni mai buni. Sunt profesorii iubiți de copii, aceia care își transformă orele de curs în experiențe memorabile, pline de învățături utile pentru viață. Fără acești profesioniști, orice reformă ar rămâne doar o simplă promisiune.
Liceul UMFST din Târgu Mureș poate reprezenta un exemplu funcțional al transformării dorite, printr-o structură curriculară axată pe interdisciplinaritate, inovare didactică și aplicabilitate imediată a cunoștințelor. Dacă reformele vor oferi cadrul normativ și flexibilitatea necesare, acest model poate deveni un etalon de bună practică, demonstrând cum educația poate răspunde dinamic nevoilor actuale și viitoare ale societății.
Privim cu speranță – poate, de data aceasta, vom alege elevii.
Leonard Azamfirei