La intrarea în magazinul cel mare din cartier, pe un afiș lipit pe ușă, se putea citi despre regretul conducerii față de starea benzii rulante de urcare. Era oprită, dar ca să ne ușureze misiunea, am fost sfătuiți să urcăm fără cărucioare. Am ales acest magazin pentru că avea o bună reputație, fiind spațios și cu o diversitate de marfă pentru toate buzunarele, iar la plecare casierițele mă întrebau dacă am fost mulțumită de deservire. Pe vremuri. Căci de data asta…
După ce am supraviețuit urcării – cunoașteți senzația când alături de voi în sens invers rulează o bandă cu câte un cumpărător, fără cărucioare, căci cele trei existente în tot magazinul erau încă la plimbare printre rafturi – am rămas cu impresia că am greșit destinația.
O harababură inimaginabilă pentru un asemenea pom lăudat! Ambalaje împrăștiate pe jos, mizerie de nedescris. Un bătrânel se agață din mers de o stivă de cutii cu bananele ce au scăpat verificărilor și le deșartă regulamentar , trecând mai departe. Alții fac echilibristică peste ele, încercând să ajungă la lădițele cu vișine. O bătrânică gârbovită alege cu stoicism vișine ca să-i ajungă de o tartă. Se dau la reducere, aproape stricate.
Un angajat cățărat pe o mașinărie de măturat -spălat pe jos trece pe un culoar, apoi lasă totul baltă și dispare. În tot magazinul cu greu găsești o duzină de angajați. Vocea de la difuzor ne îmbie la raionul de fructe pe care tocmai l-am descris. Apoi anunță că magazinul se va închide în 20-15-10 minute, deși mai e cel puțin o oră până la ora închiderii afișată pe reclama de la intrare. Printre rafturi întârziații își strâng în brațe cumpărăturile, apoi se așază cuminți la cele două cozi la casieriile deschise. Nu stați acolo, că fata pleacă, ne atenționează cu fața de robot o casieriță. Nu mai vrea să știe dacă am fost mulțumiți de magazin. Ce i-aș fi putut răspunde?
Într-o altă seară, într-un alt magazin, fratele mai mare al primului. Dezordinea e aproape identică, doar că e pe o suprafață mult mai mare și nu bate chiar așa de tare la ochi. În schimb cozile lungi ce șerpuiesc la cele două casierii, ducând cu pași de melc oamenii spre ieșire, ar putea înspăimânta pe oricine. Nu și pe concetățenii noștri. Stau cuminți ca oile la tăiere. Obosiți, transpirați, bătând pasul pe loc unii încep să regrete că nu s-au dus în altă parte la cumpărături.
Ce se întâmplă? Un domn forțează bariera vrând să ajungă la șeful de magazin. Explodează mămăliga? Da, de unde! Clienții de toate vârstele stau și rabdă de parcă ar fi niște marionete lăsate în poziție de așteptare: o fi adormit și păpușarul. În biroul șefului se stinge lumina. Gurile rele zic că șeful e acolo, doar că se ascunde. O angajată răbufnește. Lucrăm pe salariul minim peste 10 ore pe zi. Orele suplimentare nu se plătesc. De ce credeți că ne pleacă oamenii? E lipsă de personal peste tot!
Se mai trezește un client, bodogănind și el ceva indignat, dar nu se schimbă nimic. Coada șerpuiește încet, oricât s-ar grăbi casierița ca să mai prindă cursa și aparatul de taxat are viteza lui de reacție. Din salariul minim să mai dai banii și pe taxi dacă vrei să dormi acasă? În ce lume trăim?
Pare o poveste , știu. Din păcate e trista realitate. Nu avem forță de muncă. Oamenii preferă să plece din țară, decât să fie batjocoriți la ei acasă. Unii patroni nu vor să înțeleagă că dubla măsură, incorectitudinea, neplata muncii în cele din urmă le vor afecta afacerea. Poate că azi, mai economisesc ei un ban, dar nu mai e mult până când vor fi nevoiți să accepte forța de muncă din lumea a treia. Dar asta deja e o altă poveste.
Erika MĂRGINEAN
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.