Majoritățile paralele

În ultima perioadă se discută de orașul celor două majorități. Așa o fi, dar sunt două majorități care merg în paralel. Se mai ating tangențial, dar foarte rar.

Românii, de când sunt „pe veci stăpâni”, adică de câțiva zeci de ani, nu au mai învățat limba maghiară și astfel foarte greu mai pot asimila ceva din cultura maghiară. Maghiarii, fiind obligați, învață limba si ceva din cultura română doar din obligație.

Se pot găsi puncte comune în ceea ce privește gospodărirea comunității, în practica vieții sociale, dar botezul, nunta, moartea și viața culturalo-sufletească merg cam în paralel.

Pe lângă aspectele descrise mai sus, avem o serie de alte bariere: un SRI care prin acoperiții și „patrioții” din toate domeniile „dau la geoale” de câte ori apucă și maghiarii care doresc de fapt un separatism total, nicidecum autonomie administrativă. În plus, angajările la anumite instituții ale statului se fac exclusiv pe criterii etnice și pe negocieri politice, de genul: câte locuri îmi dai?

Ultima chestie în acest sens am auzit-o la Apele Române, povestită de un maghiar din UDMR: au angajat 20 de oameni și nu ne-au dat nici un post.
Dacă analizez puțin instituții precum justiția, poliția, finanțele, jandarmeria, Romgaz constat că nu avem de-a face deloc cu cele două majorități. În oraș e de fapt tot timpul o luptă, iar printre cei care doresc o normalizare a relațiilor lipsește un lucru fundamental, și anume: asimilarea ambelor culturi. Vor să facă ceva în acest sens, dar nu știu ce și atunci își pot dori doar un „trai bun” din punct de vedere social. Că toți avem de plătit impozit, TVA etc. Asta să însemne armonia? Nu am nici eu răspunsul, de aceea vă provoc la o dezbatere, pe site, pe fb. Observ că transilvanismul poate reprezenta un motor în ceea ce privește o oareșcare armonie între etnii. Probabil pentru că ne identificăm cu un anumit loc (această Transilvanie) atât eu, cât și tu putem să mai renunțăm la identitatea exclusiv națională. Dar și în această direcție lucrurile se mișcă încet. Am ajuns la stadiul în care se discută că autonomia Transilvaniei trebuie să înceapă de la a fi solicitată de români că altfel n-are nicio șansă. Gherman și astăzi trage ponoasele unui editorial scris acum 20 de ani.

Vā mai poftesc la un exercitiu: o să-mi permit să spun ce nu-mi place mie la unguri și români, dezbatem și asta, apoi mai vedem și ce ne place :).

La români:
– rochiile cu care se îmbracă româncele la nunți, cocul și fardurile
– de multe ori, în centrul Tîrgu Mureșului ai impresia ca ești la târg în Râciu. La fel și la Cluj…
– muzica așa-zis „populară”
– cinstea exorbitantă la nunți și chermeze în general
– slujbele cu megafoane
– ceapa și slana consumate în birourile instituțiilor destinate publicului

La unguri:
– Sincronul filmelor. Deși sunt de o calitate foarte bună, este îngrozitor să-l auzi pe Pacino, Hopkins și Peter O’toole cu aceeași voce a unui actor totuși mediocru din Budapesta
– tristețea muzicii de „petrecere”
– maghiarii au tradus mult din muzica internațională și majoritatea cred că toate piesele sunt ungurești. E un fel de ceea ce știam noi în comunism, că rușii au inventat totul
– mult negru în îmbrăcăminte
– un simț minoritar care de multe ori duce la o atitudine de superioritate

Lista poate fi completată cu alte ghidușii.

Marius Libeg