Nicolas Vartan aduce Moulin Rouge la Tîrgu-Mureș

Un costum albastru închis, o cămașă atent aleasă și cizme de piele impecabile, lăsate la vedere până sub genunchi – uau! ,,Clar e din alt film”, îmi zic în gând, zâmbesc ca să-mi disimulez uimirea și dintr-o dată mă simt prost îmbrăcat. Dar nu am timp să-mi fac autocritica și nici nu cred că aș putea să adopt moda cu lejeritatea cu care o face personajul din fața mea.

Este practic imposibil ca Nicolas Vartan – un moț din Țara Moților renăscut în Paris, sub forma unuia dintre cei mai apreciați consilieri de imagine personală sau publică – să nu te cucerească din primele cinci minute ale conversației. Nicolas Vartan este consilier de imagine non-verbală, cu o putere de muncă și energie debordantă și un portofoliu de clienți impresionant.
Locuiește de 23 de ani la Paris și vine în România pentru că îi place să se revadă cu prietenii, rudele și nepoțelul Tudor care e ,,o minune”.

Nicolas Vartan

Rep.: Să ne cunoaștem, cine ești?

Nicolas Vartan (NV): Sunt un român născut la Abrud, județul Alba, deci moț care a făcut studiile la Brad și Deva, după care am făcut actoria la Tîrgu-Mureș pentru că nu mi-au plăcut miticii de la București, iar aici rector era dl. Codrescu pe care-l admiram pentru ce a însemnat pentru cinematografia și pedagogia românească. Deci, am ales Tîrgu-Mureș pentru domnul Constantin Codrescu, am dat examen, am intrat bineînțeles, mi-am făcut studiile și apoi am fost repartizat la Teatrul din Petroșani, din Valea Jiului pe care eu am numit-o Jalea Viului pentru că au fost cei mai siniștri ani din viața mea, și nu numai a mea…

89’, Timișoara, cu microfonul la balcon

…În 1989 am plecat la Timișoara la Teatrul Național, unde m-am dus la doamna directoare la care i-am zis: Nu am nimic, nu cunosc pe nimeni, pot să vă fac un show să vă arăt ce știu și dacă mă vreți – mă vreți, dacă nu, nu. Evident că m-au vrut. Nu aveam nici casă, nici masă, locuiam în teatru. Și vă zic că am avut cea mai mare cameră din viața mea. De vreo 100 de metri pătrați – care era de fapt o sală de repetiții. Acolo locuiam eu. Dar nu am apucat să profesez pentru că au venit evenimentele din decembrie la care a trebuit să particip pentru că așa îmi era scris – am fost chiar în balconul operei din Timișoara cu microfonul în mână; unul din acele momente din viață când m-am împăcat cu gândul că m-am născut în România, după care am înțeles că totul a fost doar un carnaval grotesc, o minciună ordinară, după care am plecat la Paris, unde locuiesc și în prezent.

Sunt…

Rep.: Cum te simți, român sau francez?

N.V.: Nu sunt nimic, nu sunt nici român, nici francez. Sunt al lumii. Niciodată nu am avut ideea de rădăcini, de pământ, de apartenență. Sunt un cosmopolit împuțit, un decadent, de cultură occidentală și mă simt universal. Mă simt bine oriunde, mă regăsesc oriunde, mă recunosc în fiecare loc până la un anumit punct. Sunt primul cetățean cu pașaport globalizat și universal al planetei … ( … și, evident, zâmbește satisfăcut)

Acasă

Rep.: Unde ești acasă?

N.V.: La Paris. De fiecare când mă urc în avion îmi zic: mă duc acasă! Și acasă e Paris. Și simt așa pentru că Parisul mi se potrivește, îmi seamănă: ciudat, bogat, interesant, variat, internațional, unul din patru parizieni nici măcar nu s-au născut în Franța; e sursa mea de inspirație, de plăcere. Acolo mă simt bine. Acolo e acasă.

Rep.: Ce-ți place să faci?

NV: Să intervin în viața oamenilor și să le schimb viața. Să-i ascult ce probleme au, dacă depinde de mine și de profesia mea – consultanță în imagine personală non-verbală – atunci facem un plan, un proiect, apoi stabilim termenele și modalitățile de intervenție și mă angajez să obținem rezultatele pe care ni le-am propus. Asta îmi dă o satisfacție imensă pentru că văd și simt că nu trăiesc degeaba, că sunt util și văd rezultatul concret al muncii mele. De cele mai multe ori descoperim că nu avem prieteni, pentru că un prieten adevărat te critică; fără critică și autocritică nu există progres și de acolo se naște involuția, de acolo se naște depresia nervoasă și mediocritatea. Ori, noi trebuie să ne sprijinim unii pe alții ca să mergem înainte nu ca să stăm pe loc.

Rep.: Ai putea să remarci un vârf profesional din viața ta?

NV: Fiecare proiect este un vârf. Eu nu mai accept să lucrez doar ca să mă aflu-n treabă. Trebuie să existe un ,,challenge”, o misiune aproape imposibilă. Și atunci de fiecare dată, fiecare proiect e un nou vârf. Și oricum odată ce am trecut de un vârf, acesta devine banal, trebuie să găsesc altul.

Rep.: Totuși, remarcă unul …

N.V.: Venind în România după 10 ani de Franța, eram sigur că nimeni nu o să înțeleagă nimic din ce vorbesc și ce vreau să fac. De bunăvoință oamenii spuneau că da, înțelegem și vrem, … dar, de fapt, nu înțelegeau; și era firesc să fie așa din moment ce eu am scris prima carte din istoria României despre consultanță în imaginea personală care a apărut la editura Polirom în 1999 ,,Imaginea de sine” și pe care editura a inclus-o în cele mai bune 10 noi publicații ale ei în secolul XX. Și de acolo a început deschiderea, și contactele, și să aduc ceva în România. Și ce știu eu să fac? Exact ce au ei mai multă nevoie – imagine și comunicare. La acest capitol și azi se stă foarte prost. Și să știți că prietenele mele au fost în primul rând femeile, doamnele de la București care m-au înțeles. Așa a apărut și biroul meu de la București – Imagine U – unde am acumulat în aproximativ doi ani de activitate peste 150 de personalități, oameni de afaceri, diplomați și alte categorii de clienți.

Rep.: Ce te aduce prin Tîrgu-Mureș?

N.V.: Am prietenii din timpul studenției și toți avem melancolii și nostalgii. Apoi, am rude și nașa mea locuiește în Tîrgu-Mureș. Am și un nepoțel Tudor de aproape doi ani care este o dulceață și pentru că el încă nu poate să vină la mine, atunci vin eu la el. Și dacă tot sunt în Tîrgu-Mureș atunci să fiu și util, că așa doar turism în România nu e genul meu, deci am venit și cu un proiect.

Proiectul pentru Mureș

Rep.: Concret?

N.V.: În primul rând, e vorba de doamna Maria Șuică pe care am cunoscut-o în urmă cu doi ani la un teasing de consultanță organizat aici în Tîrgu-Mureș la Hotel Plaza. După ce am cunoscut-o foarte bine pe dna Șuică – această profesie fiind formată din opt discipline complet diferite care alcătuiesc un întreg și trebuie să ajungi la un nivel foarte aprofundat de cunoaștere a clientului – deci după această etapă am constatat că restaurantul Maris nu se potrivea nici cu viața ei, nici cu felul ei de a fi, nici cu personalitatea ei și m-am întrebat ce e cu restaurantul acesta? Apoi am aflat că a fost o cantină comunistă, că s-au făcut eforturi imense ca să arate așa cum arată acum, dar nici acum nu e ce ar trebui să fie, apoi faptul că e amplasat într-un cartier mai puțin bogat, prăfuit, între o firmă de pompe funebre și biserică, că nu sunt locuri de parcare, deci ce restaurant să faci aici? Și tocmai asta m-a intrigat. Iar Maria oricum vrea să facă ceva cu acest restaurant, să-l reamenajeze, și atunci ne-am gândit să dăm un alt ton acestei clădiri comuniste, urâtă și sinistră. Și atunci am studiat dosarul, am propus o metodă de intervenție radicală, explozivă și revoluționară. Deci, acest loc trebuie să devină cel mai elegant, rafinat și primitor loc din oraș. Începem cu decorațiile externe și interne și încoronăm această schimbare cu un eveniment ,,Revelionul 2014” care nu va fi doar o seară de Revelion, ci va fi o acțiune de comunicare gigantică pentru a schimba opinia despre acest loc. Și fac asta fiind convins că nu există inerții, că nu există fatalități și împotriva tuturor mentalităților care există la Tîrgu-Mureș: se poate oferi oamenilor o alegere, o posibilitate de alegere. Să existe posibilitatea de a alege un tip de divertisment cu pretenții mai mari. Sunt și aici zeci de mii de studenți, există avocați, medici și o pătură socială de mijloc care are nevoie de divertisment de calitate. Și ce avem acum la Tîrgu-Mureș? Laci Csarda care e de tip rustic și nu corespunde tuturor gusturilor, iar mâncarea nu e foarte bună; sau Hotel Plaza unde s-au făcut investiții imense și din exterior arată bine, dar când am cerut macarons nici după ce le-am explicat și desenat nu au înțeles despre ce e vorba și mi-au adus fursecuri. Sunt exemple de forme fără fond și fond fără forme, de lucruri făcute pe jumătate, improvizații. Nu e suficient să faci decoruri de restaurant rustic și mâncarea să nu corespundă, la fel cum nu e suficient să faci ziduri frumoase și la servicii să fii zero, nu există coerență. Deci este vital să aducem ceva calitativ în acest oraș și este în puterea noastră să facem acest lucru.

Transformarea Maris

Rep.: Deci transformarea restaurantului Maris se va întâmpla înainte de Revelion?

N.V.: Bineînțeles! Acum evident că depindem de termenele de comandă și execuție, dar elementele esențiale vor fi rezolvate până în noaptea de Revelion!

Rep.: Și ce înseamnă Revelion din punctul tău de vedere, ca ofertant?

N.V.: O noapte specială în care vrei să mănânci ceva ce nu mănânci tot anul, dar nu mult. Revelionul nu înseamnă noaptea de umplut mațe și de stat la masă. Este o noapte de ieșit afară, motivat! Vei găsi un decor somptuos, în care te simți bine, fără plastice, fără tablouri kitsch, perdele de poliester. Un loc în care să te simți elegant și bine, să te îmbraci bine, să te parfumezi, să scoți din dulap cel mai bun costum sau doamna să îmbrace paltonul de blană. Și se întâmplă ceva: o animație de nivel internațional, un spectacol, ca să te simți european. În Tîrgu-Mureș există un aeroport, există o legătură cu capitalele europene și există o șansă de neimaginat pentru un oraș așa de mic și acest domeniu e neexploatat.

Rep.: Și tema Revelionului?

N.V.: Aducem Paris la Tîrgu-Mureș, misiune aproape imposibilă. Dar pe 31 decembrie Paris va fi la Tîrgu-Mureș, în restaurantul Maris cu spectacol de Moulin Rouge de cabaret, cu pene, cu ștrasuri, cu fete frumoase și sânii goi, senzualitate și rafinament, bineînțeles. Și cu o animație de tip francez, cu un meniu francez – care este singura (bucătărie – n.red.) pe care UNESCO a inclus în 2013 în patrimoniul imaterial al umanității. Vrem să demonstrăm împotriva tuturor inerțiilor negative că și la Tîrgu-Mureș există oameni cu pretenții, există oameni cărora le place frumosul, se îmbracă elegant și pot petrece un moment de neuitat.

Moulin Rouge

Rep.: Ce te face să crezi că Moulin Rouge va funcționa la Târgu Mureș?

N.V.: În primul rând, Paris este o valoare sigură: anual vin peste 30 de milioane de oameni să viziteze capitala Franței. Apoi, o vizită în Paris conține obligatoriu o seară de cabaret la Moulin Rouge, cel mai celebru din lume. În 1989 a împlinit 100 de ani, dacă ne gândim bine în 1889 România nu exista ca stat. Eu cred că fiecare visează să meargă măcar o dată în viață la Paris, să vadă un cabaret. Și asta e șansa noastră un experiment excepțional de divertisment: unii poate au fost și vor să revadă, alții poate nu au fost și vor să vadă despre ce e vorba. Nu în ultimul rând, știu că la Tîrgu-Mureș există o societate multiculturală, unde cei 50% din populație care sunt de etnie maghiară au o cultură pentru operetă, teatru de revistă și music-hall. Și asta se contaminează și la populația română, deci la oferta noastră va exista un răspuns. Și, să nu uităm că sunt parizian și e normal să aduc ceva de la mine de acasă, și aduc ce e cel mai bun!

Rep.: În final spune-mi cum ai regăsit Tîrgu-Mureș?

N.V.: Schimbat și nu neapărat în bine, sunt și bune – salutare: aeroport, îndreptarea spre occident, semne de civilizație; dar și în rău. Să vă spun de ce, în timpul studenției mele acest oraș era elegant, rafinat, studenții de la arte din București veneau la schimb de experiență la Tîrgu-Mureș în frunte cu prințul Duda și spuneam că aici e occident, se mânca la lacto-bar cu profesorii, că era curat, frumos, că Piața Trandafirilor aduce cu un colț de Viena. Și acum s-a pierdut această frumusețe, acest avans, nu știu de ce. Ori populația s-a schimbat, ori demografic s-a întâmplat ceva că nu mai văd oamenii aceia care mergeau la teatru eleganți, acel public de cultură, teatru, filarmonică. Acum este un târg, un oraș de haine second hand ca toată România, fără nici măcar un magazin de haine ca lumea, un oraș în care nu găsești absolut nimic deosebit pe motiv că ,,nouă nu ne trebe”. Este trist și nu înțeleg de ce e așa. Eu fac ce pot să fac, dar aici lipsește o identitate. Văd că lipsește speranța, lipsește dorința de mai bine, de a progresa și dacă acestea dispar atunci ce sens mai are viața?

A consemnat Istrate Manu