Încep cu o întrebare simplă: oare părinții pot deveni un factor de pericol pentru propriul copil dacă nu reușesc să găsească soluțiile optime de integrare pentru acesta?
Orașul vuiește și o generație întreagă de copii (și părinții acestora …) sunt îngrijorați de eventualitatea în care deja renumitul caz ar ajunge la ei în clasă prin transfer după ce s-au desființat pe rând mai multe clase din aceleași cauze: pe de o parte este comportamentul inadecvat din partea unui copil cu un spectru autist integrabil și inabilitatea sistemului de stat și al comunității de a-l integra pe de altă parte.
Deci, realitatea este simplă: există un copil cu CES care după repetate tentative pare că nu poate fi integrat sau nu se poate integra în nicio comunitate.
NU SPUN că el este de vină! Din contră sunt convins că el este doar victima!
SPUN clar și răspicat că statul NU este pregătit pentru asemenea cazuri speciale.
SPUN clar și răspicat că în 2025 comunitatea, oamenii, părinții NU sunt pregătiți să accepte asemenea cazuri speciale.
Și totuși rămâne o întrebare: cum procedăm în situația dată?
Răspunsul este complicat fără doar și poate!
În primul rând cred că trebuie să privim acest tablou și din alte unghiuri, poate vedem alte detalii.
Și revin la întrebarea din începutul articolului: oare părinții pot deveni un factor de pericol pentru copil dacă nu reușesc să găsească soluțiile optime de integrare pentru acesta?
Ca să fiu bineînțeles – nu pun la îndoială integritatea psihică sau intelectuală a părinților sub nicio formă! – mă gândesc doar la o analiză aprofundată a opțiunilor sănătoase pentru copil. Una este ce zice legea privind drepturile fundamentale ale copilului și alta este soluția personalizată FUNCȚIONALĂ pentru un caz specific complicat.
Statul și sistemele sale NU vor fi capabile niciodată să adreseze toate situațiile specifice ale tuturor cetățenilor săi, e o utopie să aștepți așa ceva! Deci, un cetățean foarte special, cu o situație foarte specială va fi arareori ”rezolvat” pe căile bătătorite ale sistemelor statale. Asta e realitatea pură.
Ca urmare mă întreb: ce alte variante ar exista pentru acest caz special? Ce alte variante s-au încercat?
Pentru că mai există un aspect:
Mă întreb dacă nu cumva acest copil-victimă suferă din ce în ce mai mult din multiplele situații forțate și eșecuri de integrare la care este supus?
Există o evaluare privind urmările psihice ale acestor eșecuri? Urmărește cineva evoluția și din acest punct de vedere?
Ambii părinți lucrează în domeniul medical și sunt relativ cunoscuți în plan local și regional. Faptul că sunt buni cunoscători ai ”mecanicii” corpului uman este sau ar trebui să fie un mare atuu în ”administrarea” situației fiului lor.. Dar vedeți voi viața e ciudată: mecanicul are mașina defectă iar pantofarul umblă cu cizmele găurite. Îmi pot închipui că absorbiți de detaliile tehnice și provocările zilnice ale situației copilului cei doi părinți să piardă din vedere exact ce e mai important: imaginea de ansamblu.
Am discutat acest subiect și cu părinții ”speciali” și cu grupurile de părinți îngrijorate de comportamentul inadecvat al subiectului nostru. Adevăr grăiesc ambele părți, greșeli se fac de ambele părți. Un lucru însă este evident: cercul ăsta vicios de acum sigur nu e bun pentru nimeni! În primul rând pentru copii. Pentru niciunul.
Cristian Teodorescu