„PROCESUL DE VINDECARE DEPINDE DE NOI ȘI DE VOINȚA NOASTRĂ”
Aceste rânduri le scriu la îndemnul medicului meu oncolog care susține că vindecarea mea după un an și jumătate de cancer, mi se datorează doar mie, nu Domniei sale, nici a tratamentului aplicat. Desigur, expresia de vindecare este o mică exagerare, având în vedere faptul că în continuare, lunar, primesc câte o perfuzie și trimestrial mi se investighează corpul cu ajutorul unui CT. Adevărul este că încă nu mă consider „vindecată de cancer” pentru că și la această oră încă văd și simt deasupra capului meu atârnând sabia lui Damocle și nu se știe când și în ce parte a corpului apare o nouă tumoare. Cu toate acestea, după două examinări cu CT, ambele cu rezultate negative, mă simt mai liniștită.
De data aceasta nu intenționez să povestesc numai de dragul povestirii, ci doresc să fiu de folos semenilor mei care au fost diagnosticați cu cancer într-o fază avansată a bolii și au suportat chimioterapia, operația și radioterapia.
Acceptarea
Omul este curprins de o stare sufletească destul de greu de gestionat și cumva de nedescris, atunci când află că în corpul lui s-a format o tumoara canceroasă, simți că te-a atins „aripa morții”. Cu toate că sunt cunoscute multe boli care duc la moarte, în cele mai numeroase cazuri oamenii asociază cancerul cu gândul morții și cu suferințele îndelungate. Mulți, în astfel de situații își pun întrebarea: „De ce tocmai eu?” Eu nu mi-am pus această întrebare deoarece știam că aici este vorba despre destin și că oricine poate avea cancer sau deja are doar că încă nu știe. Nu m-a doborât nici gândul că în scurt timp voi muri. M-am gândit că până la vârsta de 67 ani am trăit o viață demnă și frumoasă (de lucrurile rele oamenii nu mai pomenesc) și că mulți nu apucă nici această vârstă (o prietenă bună a fost răpusă de cancer la vârsta de numai 49 ani). Nu m-a revoltat nici faptul că în cercul cunoștințelor mele nu există nimeni care să aibă această boală necruțătoare.
După ce am fost investigată și mi s-a comunicat diagnosticul, am ieșit din clădirea spitalului și m-am îndreptat spre locul unde mă aștepta soțul foarte îngrijorat. I-am comunicat ce diagnostic a rezultat din investigațiile medicale. În timp ce îi povesteam m-a bufnit plânsul dar nu a durat mai mult de două minute. Mi-am șters lacrimile în momentul în care soțul meu a pornit motorul mașinii spunându-mi foarte calm: „Mergem înainte!” „Vedem ce trebuie să facem să te vindeci!” Aceasta a fost clipa în care am fost foarte hotărâtă să fac orice pentru a mai trăi câțiva ani pentru că viața e frumoasă (calitatea mea principală fiind optimismul), pentru că mai am sarcini de îndeplinit pe acest pământ. Susțin și acum că un bolnav de cancer are nevoie de țeluri în viață bine definite, poate mai mult decât un om sănătos.
Tratamentul și urmările ei
Datorită nurorii mele am ajuns la medicul oncolog Dr. Anca Negreanu care, exceptând membrii familei, a ajuns să fie cel mai important factor benefic din viața mea. Aflasem de la nora mea, cu mult timp în urmă de profesionalismul Domniei Sale, fiind apreciată și recunoscută ca o specialistă renumită în tratarea bolnavilor care suferă de cancer. După ce am cunoscut-o, nu numai că am apreciat-o, dar am și îndrăgit-o, relația noastră devenind una de prietenie sinceră, bazată pe un respect reciproc. De multe ori, atunci când nu era foarte ocupată, mi-a fost alături în timpul tratamentelor lungi, conversând cu mine. Am rămas mirată când am văzut-o dis de dimineață, la ora 7, la cabinet, răzând cu bolnavii și de nenumărate ori noi, pacienții, plecam la ora 18 și Dânsa rămânea la muncă. Știam, eram convinsă că am ajuns pe mâini bune, am avut o încredere fantastică în Domnia Sa. Cuvântul și recomandările Domiei Sale erau pentru mine ca niște legi, pe care le respectam cu sfințenie. Am evitat să caut materiale informative despre cancer, la fel am procedat și atunci când pacienții încercau să-și expună propriile observații. Doamna doctor mi-a vorbit despre această boală atât cât a considerat Dânsa de cuviință iar eu nu am pus mai multe întrebări. Toată lumea spunea și spune în continuare că ”perfuzia roșie” administrată pacienților cu cancer la sân este cea mai îngrozitoare, că după administrarea acestei perfuzii ai vărsături timp de 3 zile cel puțin. Se pare că eu am fost excepția ”de la regulă”. Singurul efect puțin mai neplăcut a fost moleșeala pe care am simțit-o timp de două zile.
Între timp mi-a căzut părul, dar am cumpărat două peruci frumoase și am fost mulțumită de cum îmi stă cu ele. La tratamente mă îmbrăcam cu mare grijă. În timpul perfuziilor care durau mai multe ore, pentru a-mi alunga plictiseala, am ales de citit cărți distractive, lectură plăcută. La cabinetul Doamnei doctor intram de fiecare dată zâmbind, fără teamă. Cumva toatea acestea, toată această atitudine m-a ajutat. Rezultatele mi-au fost bune. Niciodată nu a fost cazul să fie nevoie să mi se oprească sau să se amâne perfuzia. Astfel, zi de zi am devenit mai încrezătoare, eram convinsă că având răbdare și respectând prescripțiile medicale, nici vindecarea nu va întărzia.
Epidemia
În timpul tratamentelor, în general, am dus o viață normală, obișnuită, până în momentul în care a apărut epidemia. Am fost conștientă că imunitatea mea precară mă face să fiu printre primele victime ale acestui virus. Din acest motiv am respectat întocmai toate regulile de prevenire a infectării, dar nu mi-a fost frică nicio clipă, am avut încredere deplină în corpul meu, în credința mea și în puterea mea. Între timp ne-am mutat la țară. Acolo, în acel sat, am fost înconjurată de frumusețea naturii, de pacea și liniștea din jur. Armonia din sufletul meu nu a fost deranjată nici de frică, nici de neliniști și nemulțumiri. Îmi lipseau teatrul, activitățile culturale, excursiile în țară sau în străinătate dar citeam mult. Zilnic vizionam filme de calitate, făceam plimbări lungi alături de soțul meu, însoțiți de câinele nostru simpatic și voios.
Partenerul
Într-o asftel de situație cel mai important este prezența și implicarea partenerului tău, al soțului tău. Am constatat că la debutul bolii mele, în prima parte a acestei perioade, soțul meu era mult mai bulversat sufletește, într-un mod mult mai profund decât mine. În acea perioadă starea lui sufletească depindea cumva de starea mea, de cum mă simțeam eu. Tocmai de aceea am încercat să fiu cât de puternică am putut, chiar și atunci când simțeam că nu sunt. Cu toate acestea am avut și zile grele, uneori mă plângeam. Îi spuneam lui, cui îi era să îi spun? În prezența cunoștințelor mă prezentam ca un luptător puternic, mereu pozitiv. A fost singurul om care m-a văzut în clipele grele, atunci când în sufletul și corpul meu era o luptă de viață și de moarte. Niciodată nu m-a lăsat să fiu stăpânită de gânduri negre, a fost alături de mine și mă încuraja, m-a convins că are mare încredere în însănătoșirea mea. Iar eu am simțit, avându-l alături pe el, că trebuie să lupt, că trebuie să trăiesc pentru că și el mai are nevoie de mine.
Reacția celor din jur
Despre familie și prietenii cei mai apropiați v-am spus. Acum vreau să vă vorbesc despre reacția cunoștințelor, a colegilor.
După părerea poetului Grecsó Krisztian, cancerul este ca o stigmă, care rămâne întipărit pe bolnavul afectat chiar și după ce scapă de boală. Cu toate că sunt mulți cei care s-au vindecat, noțiunea de cancer în viziunea multora este asociată cu moartea, cu trecerea în neant. Foarte puțini din fosștii mei colegi m-au sunat, cu toate că știau că sunt bolnavă. Cei care m-au sunat într-un târziu au recunoscut că le era frică să mă deranjeze, credeau că sunt într-o stare foarte gravă. Au fost mulți colegi care nici după pensionarea mea nu s-au interesat de mine. M-am resemnat și mi-am dat seama că nu e nevoie să te iubească toată lumea, dar cei care rămân lângă tine să fie oameni de calitate, sinceri. Această boală m-a făcut să fiu mai conștientă de anumite aspecte, am învățat multe în această perioadă despre oameni. În schimb m-am bucurat enorm că patru foști elevi m-au căutat și am învățat împreună, i-am pregătit pentru examenul de bacalaureat. M-au făcut să mă simt utilă și vreau să le mulțumesc pentru asta.
Continuarea tratamentelor
După terminarea tratamentului de chimioterapie tumoarea a dispărut, m-a liniștit și rezultatul obținut prin CT. Plină de încredere și fără frică m-am pregătit pentru operație. Am fost internată la spital doar pentru un scurt timp iar recuperarea postoperatorie a fost fără probleme. După o lună am început radioterapia. Am primit 25 de astfel de tratamente, totul e decurs fără reacții negative.
(va continua)
Böjte Lidia