CONTINUAREA POVEȘTII
Stagnarea
Ajunul anului 2021 l-am întâmpinat plină de încredere și o stare de bine, fiind convinsă că greul tratamentului a trecut. Pe la mijlocul lunii februarie însă am devenit foarte uitucă și repetam de multe ori fragmente din discuțiile purtate cu oricine.
Rezultatul CT-ului următor nu a fost pe placul Doamnei Dr. și m-a programat să fac un RMN cranian. Atunci am realizat că am metastază. Am observat și la Doamna Dr. o nervozitate neobișnuită și am dedus că aceasta a fost cauzată de rezultatul CT-ului.
Acesta a fost momentul când am cedat unei amărăciuni adânci și am plâns pentru prima oară în văzul tuturor, ceea ce până atunci nu am făcut niciodată. Eram convinsă că trebuie să mă opresc, să renunț la tratament, la investigațiile nesfârșite. Îmi spuneam că nu mai are nici un sens să continui această luptă crâncenă pentru supraviețuire, că nu am cum să inving boala din moment ce a apărut această metastază, în ciuda faptului că în permanență mi s-au administrat perfuzii.
Dar… se pare că fiica mea a avut dreptate (sper că va avea și în viitor) când, la începutul tratamentului, m-a încurajat zicându-mi: „vei vedea că nici măcar cancerul nu poate învinge o secuiancă așa de încăpățânată și puternică”.
Iar eu, din nou am avut noroc cu familia și cu medicul primar, care s-a zbătut și a rezolvat să fiu primită într-un spital din București, singurul spital care dispune de un aparat special. Aici colegul neurolog al Domnului Dr. M. S. a intervenit cu ajutorul razelor gamma, îndepărtând din creier tumoarea de mărimea unui bob de mazăre.
Și de această dată am suportat relativ ușor intervenția dar am și respectat tratamentul prescris.
Constituția mea fizică a dovedit din nou că este mai puternică decât mi-aș fi imaginat.
Dubii
Până în momentul în care a apărut metastaza eram ferm convinsă că mă voi vindeca dar după aflarea veștii speranța mea s-a spulberat. Am devenit sceptică, nu am mai avut acea încredere fermă în rezultatul tratamentelor (Doamna Dr. însă a crezut în vindecarea mea). Am considerat că trebuie să-mi schimb filozofia despre viață și mi-am spus că ”Voi trăi de azi înainte, de la o investigație CT până la cealaltă” și atât. Mi-am propus ca în perioadele în care nu fac perfuzii sau investigații să mă bucur și să fructific fiecare posibilitate a fiecărui minut, oră sau zi.
Tot mai des mă gândeam la moarte, am încercat să mă împac cu acest gând. Nu m-a întristat posibilitatea trecerii în neființă, ci gândul la suferința ce anticipează moartea.
Nici echilibrul meu emoțional nu a fost cel vechi, obișnuit. Această recunoaștere m-a bulversat total. Singura persoană care a observat această schimbare a fost soțul meu. Lumea din exterior nu a sesizat, probabil pentru că arătam mult mai tânără decât înaintea operației. Schimbarea fizică s-a datorat faptului că am slăbit câteva kg. și mi-am schimbat și tunsoarea (după căderea părului).
Ca să îmi distrag cumva atenția de la tot ceea ce mi se întâmpla am plecat într-o călătorie de 4 zile în Delta Dunării, împreună cu soțul. Am căutat să ne petrecem timpul în mod plăcut și pe cât posibil nu ne-am gândit prea mult că la întoarcere urmează examinarea cu CT.
La întoarcere am făcut CT-ul, așteptam rezultatele cu o mare strângere de inimă și cu o stare accentuată de nervozitate. Tocmai asta a fost cauza pentru care am rugat-o pe nora mea să ceară ea rezultatele și să mi le comunice ea. Fiind medic, o femeie inteligentă și foarte ancorată la realitate, știe cum să comunice unui om bolnav o veste, știe că în cazul în care e o veste nu tocmai bună e important ca să vină și cu o rezolvare în perspectivă a situației. Iar ceea ce era cel mai important e faptul că știam că ea nu mă va minții. Așa a procedat încă de la declanșarea bolii și până în prezent.
Rezultatele CT-ului și al RMN-ului au fost negative, adică nu arătau că aș avea metastază. Iar acest rezultat evident că ne-a bucurat, atât pe mine cât și pe Doamna Dr. Iar eu am decis să profit pe cât posibil de toate șansele care mi se vor oferi pe timpul întregii veri, negândindu-mă la ce va urma și ce fel de investigații vor mai urma.
Pe timpul verii m-am simțit bine, cu excepția unor mici neplăceri cauzate de chimioterapie. Următoarea investigație a fost programată de către Doamna Dr. Încrederea că mă voi vindeca a crescut foarte puțin, iar frica de controlul următor s-a ținut de mine ca o umbră, ca un scai. Mai aveam câteva zile la dispoziție și am plecat într-o excursie de 3 zile în județul Sălaj.
La întoarcere i-am cerut Doamnei Dr. Un bilet de trimitere și am întrebat-o dacă e posibil să fi apărut o nouă metastază. Răspunsul Dânsei m-a încurajat și m-a liniștit.
Am depășit din nou frica. Nu mai simt acea teamă, am devenit din nou mai încrezătoare. Încerc să revin la viața pe care am trăit-o înaintea bolii, să mă bucur de fiecare clipă. Suntem într-o perioadă în care ne încurcă puțin pandemia, dar respectăm regulile și mergem înainte. Particip din nou la evenimente culturale, merg din nou la teatru, în excursii, am proiecte culturale ba chiar organizez din nou activități culturale.
Desigur, sunt conștientă că nimic nu va mai fi ca în trecut, multe lucruri s-au schimbat în viața mea. Cu toate astea, sper să nu mă părăsească optimismul și buna dispoziție. Am descoperit noi orizonturi, mă cheamă ținuturi și orașe atât din țară cât și din U.E. pe care nu am apucat încă să le văd. Drept urmare, am în plan vizitarea orașului Praga și am să o fac înainte de noul CT din luna decembrie. Sper doar să nu mă oprească pandemia.
Böjte Lidia