O serie de obiecte ale meşteşugului năsturarilor, precum şi o istorie a acestui meşteşug, care se presupune că a jucat un rol decisiv în eşecul incursiunii lui Napoleon în Rusia din 1812, au fost expuse, începând de marţi, la Muzeul de Istorie din Sighişoara, într-o expoziţie temporară în cadrul proiectului „Obiectul muzeal al trimestrului”.
Între exponate se regăsesc două degetare, opt tuburi albe din os pentru capete de firuri şi un obiect din lemn, rotunjit prin strunjire, care la unul dintre capete este găurit şi în partea opusă este tăiat, toate datate în secolul al XIX-lea.
Directorul Muzeului de Istorie Sighişoara, Nicolae Teşculă, a arătat că Evul Mediu la Sighişoara este sinonim cu istoria meşteşugurilor şi a breslelor şi că prin intermediul acestora oraşul-cetate a devenit un important centru economic, fiind un punct nodal, care deservea hinterlandul din jur şi nu numai.
„Prezenţa unor meşteşuguri sau, dimpotrivă, absenţa unora dintre ele, ţine cont în primul rând de cerere şi ofertă, de modă, precum şi de existenţa din abundenţă în acel loc al materiilor prime, care permit realizarea cu costuri relativ mici a unor produse. Acestea ulterior erau vândute în târgurile locale sau zonale. Documentar, cea mai veche breaslă este cea a cizmarilor la 1411, urmată de butnari la 1468, lăcătuşi şi pintenari la 1488 şi rotari la 1490. Până în 1500 avem nouă bresle, în primele decenii ale secolului al XVI-lea se va ajunge la 17 bresle, sighişorenii obţinând în 1493 şi privilegiul de a ţine al treilea târg la sfârşitul lui octombrie. Dezvoltarea breslelor va face ca acestea să ajungă în jur de 40 ca număr, în secolul al XIX-lea (…) Avem în acest caz date aproape inexistente legate de meşteşugul năsturarilor. Nu ştim dacă au reuşit să se organizeze într-o breaslă diferită sau au fost o branşă în interiorul unei bresle. Ceea ce ştim este doar prezenţa unei bresle apropiate de ei şi anume a pieptănarilor. Aceştia au primit, în 1589, un privilegiu de la scaunul Sighişoara. De asemenea, o altă breaslă apropiată era cea a ceaprazarilor”, a relatat Nicolae Teşculă, autorul studiului „Obiecte ale meşteşugului năsturarilor în colecţia Muzeului de Istorie din Sighişoara”.
Potrivit lui Nicolae Teşculă, unele dintre breslele Sighişoarei au devenit mai bogate, s-au implicat în apărarea oraşului prin întreţinerea unui turn de apărare şi a unei porţiuni din zidul cetăţii, membrii lor fiind aleşi în consiliul orăşenesc şi chiar primari.
Prima atestare documentară a breslei ceaprăzarilor în Transilvania şi la Sighişoara este în anul 1678.
„Literatura de specialitate a acordat un spaţiu destul de mic breslei ceaprăzarilor. Dezvoltarea istorică a breslei a ţinut de evoluţia modei, a îmbrăcăminţii. Meseria ceaprăzarilor este legată şi de cea a pălărierilor. Din punct de vedere istoric, această breaslă este una relativ recentă, datând din secolul al XVIII-lea. Socotit a fi un meşteşug minor, oferea pe piaţă produse folosite de orăşeni şi soldaţi. Dintre obiectele confecţionate de ceaprăzari amintim pălăriile pentru dame şi pentru bărbaţi, caschetele, basca. De asemenea, făceau şnururi diferite pentru împodobirea îmbrăcămintei sau a mobilierului, ciucuri, evantaie, nasturi, mâner pentru tacâmuri, fireturi etc. Noua modă ajunge din Europa Centrală în Transilvania şi apar aici o serie de meşteri proveniţi din spaţiul german. În documentele vremii sunt amintiţi Johannes Philipp Scharpineth din Hanau sau Paulus Homler din Nürnberg. Alături de ei se vor perfecţiona o serie de meşteri locali ca Michael Hermann, Martin Schobel, Jacobus Repser şi Georgius Böhm, care nu doar că se vor perfecţiona în acest meşteşug, dar vor şi pune bazele primelor bresle”, a precizat Teşculă.
Primul statut de breaslă aprobat de Universitatea Saxonă în cele 18 articole ale sale arăta că meşterii sunt familiarizaţi în „arta şnururilor şi a franjurilor” şi stabilea foarte clar etapele de însuşire a profesiei de la ucenic, calfă şi până la meşter, procedurile de lucru şi de verificare a mărfii confecţionate.
„Revenind la năsturari, acest meşteşug este relativ modern şi ţine seama de moda vestimentară a modernităţii. Se pare că primii nasturi erau folosiţi din epoca bronzului, dar aveau doar un rol decorativ. Pentru închiderea hainelor pe corp se foloseau ace, broşe şi centuri. Ei erau realizaţi din lemn, metal sau cochilii de scoici. Ulterior în lumea greco romană se foloseau tot ca obiect de bijuterie. Începând cu evul mediu, după o modă venită din Asia, în secolele XII -XIII, nasturii vor fi folosiţi pentru închiderea hainelor. Iniţial folosiţi doar de către nobilime, astfel a apărut un meşteşug nou şi o nouă breaslă, cea a năsturarilor, în spaţiul francez. Acest lucru a dus la un adevărat război economic între croitori şi năsturari în secolul al XVII-lea. Primii au ajuns să confecţioneze nasturi din lână şi aţă. Ulterior li s-a interzis acestora să mai confecţioneze nasturi. Apoi la sfârşitul secolului al XVIII-lea apare mania nasturilor metalici. Se pare că prezenţa acestora pe uniformele soldaţilor francezi în campania militară a lui Napoleon în Rusia a făcut ca aceştia, din cauza frigului, să nu îşi poată încheia vestoanele şi astfel au contribuit, se pare, la eşecul acestui război pentru francezi”, a subliniat Nicolae Teşculă.
În secolul următor, nasturii erau realizaţi din material textil, sticlă, os sau metal.
„În Anglia s-au răspândit foarte mult nasturii din sticlă neagră, după ce regina Victoria a început să-i folosească în semn de doliu, după moartea soţului ei. În Statele Unite ajunseseră să fie folosiţi în campaniile electorale, în timpul cărora erau distribuiţi nasturi cu chipul sau sloganul candidatului. La 1900 se foloseau nasturii în diferite forme şi culori, ornamentaţi cu desene sau inscripţii (făcute, de acum, prin mijloace mecanice). După ce au apărut cei de plastic, valoarea ‘artistică’ a nasturilor a scăzut, la fel şi preţul lor, aceştia intrând definitiv în rândul produselor de ‘larg consum’. Prezenţa unor obiecte specifice, atribuite năsturarilor în colecţiile muzeului sighişorean ne demonstrează prezenţa acestora la Sighişoara”, a mai spus Nicolae Teşculă. AGERPRES