Un pachet suspect pentru care am fi putut alerta forțele speciale, dacă am fi un pic mai suspicioși, a fost văzut două zile la rând, lângă vechea intrare în bloc. Făcând câteva poze în ultimele două seri și comparându-le între ele, am ajuns la concluzia că sub pătura portocalie baricadată cu bucăți de carton se află averea unui om fără adăpost.
Aseară pe lapoviță și ninsoare am ieșit în speranța că vom desluși misterul. Privind dinspre stradă, pe întuneric, grămada de pachet suspect părea și mai mare. Mergând mai aproape am văzut că pachetul se mișcă.
-”Cine-i acolo?” –niciun răspuns.
-”E cineva acolo?”- îmi auzeam vocea destul de fermă, deși priveliștea îmi inspira teamă. La a treia întrebare se auzea un mormăit și parcă se mișca ceva. E clar. E un om acolo. Am făcut câteva poze cu telefonul și lumina blițului îl făcea pe om să-și astupe fața ridicându-și brațul. Părea confuz, parcă trezit din somn.
La capătul străzii se vedeau farurile unei mașini de la poliția rutieră. ”Sunați la 112, nu aparține de noi. Sunați la 112”, a mai spus și colegul lui de la volanul mașinii gata de plecare. Girofarurile aruncau lumini roș-albastre, motorul huruia, ninsoarea își vedea de treabă, iar eu ascunsă sub umbrelă, am început să tastez cele trei cifre pentru apelul de urgență.
Mi-a răspuns o voce de femeie. I-am explicat că pe pragul blocului stă culcat un om, nu vorbește, nu știu dacă e băut, își mișcă brațul…Am răspuns la toate întrebările dispecerei, mergând apoi la bloc, ca să aștept sosirea ambulanței.
În scurt timp a apărut o mașină de la SMURD, din care s-au dat jos trei bărbați în roșu și un tânăr în costum albastru de pompier. La indicația mea au urcat cele câteva trepte până la intrarea în bloc. Unul dintre ei, de cum s-a apropiat a exclamat:
-”Aaaa! E cunoștință veche! E din Tudor. De vreo 10 ani e pe drumuri.” Trei s-au dus până la el, omul s-a ridicat în picioare, drept dovadă că e bine, sănătos, nu e băut, așa că nu pleacă nicăieri cu ei!
Bărbații în roșu mi-au explicat că ei salvează cazuri de urgență medicală. Nu au ce face cu omul. Fără voia lui nu-l pot duce nicăieri. Și exprimându-și regretul că nu au cum să mă ajute, s-au retras.
M-am apropiat de om – fără să urc scările până la el și am început o muncă de lămurire în speranța că voi reuși să-l înduplec ca să meargă la un azil de noapte!
L-am asaltat cu întrebări, iar încet-încet și-a dat drumul răspunzându-mi cuminte ca un școlar. Trebuia să-l țin de vorbă până la sosirea poliției locale, ce urma să vină după cum mi-a transmis unul dintre băieții de la SMURD.
Timpul trecea, frigul începuse să mi se instaleze în pantofii sport cum stăteam în zăpada ce s-a depus binișor între timp. Văzând că poliția întârzie, am sunat din nou la dispeceratul unic de urgență. Am reluat toată povestea omului de pe trepte, despre care știam deja că nu-i bolnav (eventual deranjat la cap, părere avizată) că nu-i nici beat, ci e un om al străzii care nu poate fi lăsat peste noapte pe niște trepte.
Foarte amabilă, dispecera mi-a făcut legătura cu poliția locală, unde la fel de amabil mi s-a explicat să merg să mă încălzesc că vin băieții, care au întârziat pentru că au avut un caz de rezolvat în Dâmbu. După ce i-am explicat interlocutoarei că nu plec de acolo până nu vine cineva să-l ia de acolo, m-a asigurat că nu mai am mult de așteptat și vor veni băieții.
Omul de pe trepte mi-a povestit că e din 57 născut, a terminat 11 clase, a locuit în chirie în spatele gării, a lucrat la Imatex, a avut o nevastă, a divorțat, nu are copii și nici unde să meargă. Ziua se plimbă și noaptea doarme pe unde apucă. Aici a venit doar de două zile. Nu îi e foame, nu știe de când n-a mai mâncat. Mai bea câte un ceai, la plic. I se aduce apa la ușă, că nu-l lasă nimeni să intre în vreun local sau magazin. Nu vrea la azilul de noapte că cine știe ce fel de oameni sunt acolo, deși spunea că n-a mai fost pe acolo. Nu are acte. Tot ce are poartă cu el: toată garderoba, vara-iarna, și nelipsitele plase în mâini. Legătura de chei de la gât strălucea în lumina becului de pe stâlpul de pe marginea trotuarului.
– ”Ce faceți cu cheile? Le încercați?” l-am întrebat.
– ”Nu le încerc. Le-am găsit la tomberon” mi-a răspuns cu aceeași voce joasă, aproape șoptită.
De multe ori l-am pus să repete răspunsul, neînțelegând ce spunea. ”Nu beau decât ceai, nu fumez de 14 ani. Nu-mi place nici mirosul de țigară”, continua să-mi răspundă docil.
Nu-și amintea când a făcut ultima dată baie cu apă caldă, dar susținea că are haine curate în plasele pe care le căra peste tot după el. Fără cele cinci plase nu pleacă nicăieri. Cartoanele și alte câteva boccele au rămas pe trepte, după ce a sosit poliția locală și în cele din urmă l-au luat cu ei.
-”Îl luăm acum, dar dimineața e înapoi pe drumuri. E cunoștință veche”-spunea și polițistul local, de câte ori l-am dus deja la azil!
A doua zi dimineața boccelele erau acolo unde le lăsase, deși mi-a promis polițistul să anunțe Salubriservul ca să degajeze locul. Aștept să vină seara, să vedem se întoarce omul străzii?
Văzându-mă șocată, și pompierii și polițiștii îmi spuneau că omul de pe trepte nu e singurul. Că sunt sute ca el. Și nu ai ce face. Toți dau din umeri. Fără voia lui nimeni nu poate fi dus nicăieri! Omul de pe trepte stătea în picioare, cu capul în pământ.
– ”Dormiți în picioare?” L-am întrebat.
– ”Nu. Mă gândesc.” Mi-a spus. Omul căuta o soluție. Dar soluția nu există. Pentru că nimeni nu adoptă oamenii străzii, nu se fac ONG-uri, asociații, nu vin străinii ca să-i ia în brațe, ca pe câinii vagabonzi.
Erika MĂRGINEAN
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.