Parcări subterane, roboți care parchează mașina și fațade-grădină: 3 modele pentru Târgu Mureș

Târgu Mureșul are în plan construcția mai multor parcări supraetajate în cartiere, un pas necesar pentru un oraș sufocat de mașini parcate pe trotuare, în intersecții și pe spații verzi. Dar modul în care vor fi proiectate și construite aceste parcări va face diferența între un oraș care rezolvă o problemă și unul care își creează o alta. O parcare supraetajată poate fi un cub de beton gri deprimant, anost sau poate fi o piesă urbană inteligentă, discretă, care rezolvă problema locurilor de parcare fără să creeze o nouă problemă estetică și funcțională.

În Europa, parcările publice au trecut de mult dincolo de stadiul de „structuri utilitare”. Cele mai bune exemple contemporane sunt invizibile, robotizate sau acoperite în vegetație. Și toate au în comun un principiu: parcarea trebuie să servească orașul, nu să-l domine.

Leiden, Olanda – nicio mașină la vedere

Leiden e un oraș de aproximativ 125.000 de locuitori, cu un centru istoric medieval prin care circulația auto este restricționată. Problema parcărilor era acută: vizitatorii aveau nevoie de locuri, dar orice construcție la suprafață ar fi distrus caracterul zonei. Soluția a fost radicală: o parcare cilindrică, în formă de melc, construită la 22,5 metri adâncime sub Piața Lammermarkt, cea mai adâncă parcare din Olanda.

Cele 525 de locuri de parcare sunt distribuite pe șapte niveluri subterane, iar mașinile coboară pe o spirală continuă. La suprafață, singura urmă vizibilă a parcării este un pavilion rotund din sticlă, cu o fațadă curbată de cinci metri înălțime prin care, la ieșire, se văd morile de vânt și centrul istoric al orașului. Piața Lammermarkt a rămas complet liberă, un spațiu deschis pentru târguri, evenimente și festivalul anual Leidens Ontzet, care aduce zeci de mii de vizitatori.

Dar parcarea din Leiden nu e doar funcțională. Este și o experiență culturală. Pe pereții interiori, la fiecare jumătate de nivel, designerul grafic Tom van der Heijden a ilustrat câte un secol din istoria orașului. 

Parcarea a câștigat premiul ESPA Gold Award din partea Asociației Europene a Parcărilor pentru siguranță, calitate și orientare către client, dar și premiul de arhitectură al regiunii Leiden și un premiu de excelență în construcții din beton.

Aarhus, Danemarca: mașini parcate de roboți sub bibliotecă

Dokk1 din Aarhus e un proiect care, la prima vedere, n-are nicio legătură cu parcările. E una din cele mai mari biblioteci publice din Scandinavia, un spațiu cultural spectaculos situat pe malul apei, cu cafenele, locuri de joacă, birouri, servicii publice și o stație de tramvai integrată în clădire. A câștigat premiul Uniunii Europene pentru Arhitectură Contemporană în 2017 și titlul de Biblioteca Publică a Anului acordat de Federația Internațională a Asociațiilor de Bibliotecari.

Dar sub această clădire se ascunde cea mai mare parcare robotizată din Europa: aproape 1.000 de locuri distribuite pe patru niveluri subterane, complet automatizate. Funcționează așa: șoferul intră cu mașina într-una din cele 20 de cabine de la nivelul străzii, coboară din mașină, primește un tichet și pleacă. Din acel moment, totul e automat. Mașina e coborâtă sub pământ și preluată de unul din cei 24 de roboți plați care o transportă la locul de parcare optim, calculat de un algoritm în funcție de dimensiunea vehiculului și de tiparele de utilizare. Procesul durează între 60 și 120 de secunde. La plecare, plătești, iar mașina apare singură în cabină.

Deasupra, la suprafață, nu există niciun indiciu că sub picioarele tale sunt parcate aproape o mie de mașini. Tot ce vezi e biblioteca, terasa cu vedere la mare, copiii care se joacă și tramvaiul care trece prin clădire. Parcarea este complet invizibilă.

Vitoria-Gasteiz, Spania: parcarea îmbrăcată în plante

Vitoria-Gasteiz e un oraș de circa 250.000 de locuitori din Țara Bascilor, desemnat Capitala Verde Europeană în 2012. Când a venit momentul renovării Palatului Europa, un centru de congrese pe una din arterele principale ale orașului, administrația a decis că fațada clădirii, care include și o parcare, trebuie să fie în acord cu identitatea verde a orașului.

Rezultatul e cea mai mare grădină verticală din Spania: aproape 1.500 de metri pătrați de fațadă acoperiți cu peste 33.000 de plante, 97% din ele specii native din regiunea Álava. Dar grădina verticală nu e doar decorativă. Designul reproduce efectiv ecosistemele din jurul orașului: de la stânga la dreapta, fațada ilustrează vegetația zonelor umede Salburua, câmpurile agricole ale regiunii, ecosistemele dealurilor argiloase și pădurile de fag ale munților din vecinătate. La baza fațadei, un soclu din oțel Corten conține panouri informative, în spaniolă și bască, care explică fiecare ecosistem reprezentat.

Din punct de vedere funcțional, grădina verticală a adăugat o rezistență termică de 270% peste cea a fațadei existente, reducând semnificativ consumul energetic al clădirii. Plantele funcționează și ca filtru fonic și de aer – absorbind CO2 și poluanții din traficul de pe bulevardul adiacent. Noaptea, profilul „râului” care structurează designul este iluminat cu LED-uri de putere mică, creând un efect vizual spectaculos.

Inspirație pentru Târgu Mureș

Cele trei parcări pornesc de la aceeași premisă: o parcare publică nu e doar o problemă de inginerie, ci și una de urbanism și design. La Leiden, parcarea e invizibilă, ascunsă sub o piață care rămâne liberă pentru oameni. La Aarhus, parcarea e automatizată, eliminând complet contactul vizual cu mașinile. La Vitoria-Gasteiz, parcarea e camuflată, îmbrăcată într-o grădină verticală care filtrează aerul și izolează fonic.

Niciuna din cele trei soluții nu e ieftină. Dar toate trei sunt investiții pe cel puțin 30-50 de ani care adaugă valoare cartierelor în care sunt amplasate, în loc să le scadă. Iar diferența de cost față de o parcare supraetajată convențională e adesea mai mică decât s-ar crede, mai ales dacă pui în balanță costurile sociale ale unei construcții urâte care depreciază o zonă pe termen lung.

Târgu Mureșul nu trebuie să construiască parcări robotizate sau cilindri subterani de 22 de metri. Dar poate prelua principiile: discreție vizuală, integrare în peisajul urban, fațade verzi acolo unde parcarea e la suprafață și, poate cel mai important, gândul că o parcare supraetajată nu trebuie să arate ca o parcare supraetajată.

Dacă tot investim în aceste structuri, măcar să le facem în așa fel încât peste 20 de ani să nu ne întrebăm: „De ce am construit asta așa?”.