…am avut în această săptămână o sumedenie de tractoare neobosite, care au arat în zig-zag, de-a lungul, de-a latul și în cerc, de parcă întreaga societate și-a pierdut mințile.
Pornind de la primul protest din ultimii 20 de ani, de o săptămână, închegat, în care protestatarii nu mai erau nici din activul de partid, nici din proletariatul mobilizat de sindicate și nici din gică-contra de serviciu care se mulează conștiincios pe orice, discuția s-a deplasat apoi spre mass-media care au ignorat birjărește problema, pentru ca mai apoi să fie de-a dreptul deturnată către câinii maidanezi. Dacă la început de săptămână aveam în stradă oameni tineri, spălați, educați, protestând pentru o idee clară și concisă (pe care de altminteri îi mai avem, dar nu-i mai băgăm în seamă) – stop exploatării de la Roșia Montană – către finalul săptămânii, între două înjurături la adresa ungurilor, o plângere la FIFA și-un zâmbet mulțumit de român care s-a uitat la televizor cum ungurii extremiști sunt bătuți bărbătește de jandarmi în centrul vechi din București (același de la care ne așteptăm să atragă grămezi de turiști în capitală), ne jucăm și cu ideea unui referendum. Iar asta pentru că o gașcă de primari incompetenți ai capitalei, pornind de la marinarul Băsescu și terminând cu doctorul Oprescu, au fost de-o incompetență atât de crasă, încât după aproximativ 15 ani în care Bucureștiul a fost un rai al câinilor fără stăpân, clasa politică vine acum să ia electoratul din București la întrebări pentru a masca propria neputință.
Tragem linie după o săptămână aprinsă și constatăm că o temă de interes național cum e modalitatea de exploatare a resurselor de gaze de șist, aur, argint și alte metale rare a căzut în derizoriul unor bătăi în stradă și incompetenței unor primari ai capitalei (atenție, în majoritatea orașelor mari respectabile problema câinilor ori a fost rezolvată, ori e ținută sub control). Într-un stil eminamente balcanic, am îngropat o pornire democratică, care a lăsat în off-side o întreagă presă națională (cu câteva notabile excepții, ce-i drept), ca să dezbatem moartea lui Grivei și eterna „afară cu ungurii din țară”. Singura schimbare e că, ultima, nu se mai țipă pe străzile însângerate ale lui martie ’90 din orășelul Tîrgu-Mureș, ci în plin centrul capitalei. O fi și ăsta un progres pe care subsemnatul nu-l pricepe și nici nu și-l dorea.
Cătălin Hegheș