Asociația Pro Infrastructura a publicat un articol comparativ referitor la drumurile din Norvegia și România, similare ca structură dar cu o mare diferență la numărul de accidente.
E16 între Oslo și Bergen, primele două orașe ale Norvegiei, are 460 km și durează 7 ore să-l parcurgi. În cea mai mare parte drumul arată exact ca DN-urile românești: viraje nenumărate, o bandă pe sens, fără parapet central. Localități, intersecții, treceri de pietoni.
Norvegia, una dintre cele mai bogate țări ale lumii, are doar 500 km de autostradă. Aproape pretutindeni senzația de șofat interminabil pe DN seamănă bine cu cea din România. Lipsesc căruțele, dar există tractoare foarte lente. E drept, lipsesc și intrările în curți. Din loc în loc, câte un tunel te mai scutește de serpentine dar tot se adună multe ore la volan.
Numărul anual de decese în traficul norvegian a fost de 118 în 2023, adică 21 la un milion de locuitori. La noi sunt în jur de 1600, adică 84 la milion la o populație de 19 milioane. Statistica neagră arată și mai rău dacă ținem cont că avem 5 milioane de români peste hotare. Această diferență uluitoare nu are o explicație magică. Un exemplu grăitor că autostrăzile nu sunt un panaceu când vorbim de siguranță rutieră.
Ce fac norvegienii ca să crească siguranța pe DN? Multe! Una din cele mai interesante măsuri este „centerline rumble strip”. Asfaltul este deteriorat intenționat pe mijloc, cu gropi la intervale regulate, ca șoferul să fie atenționat de efectul rezonator (vibrații în roți și volan) când iese din greșeală de pe sensul lui de mers. În plus, se descurajează și depășirile. De multe ori îi reîntâlnești pe cei care te depășesc la multiplele zone unde se repară carosabilul, când se circulă în coloană cu antemergător, sau la bacul unde traversezi următorul fiord.
Altă măsură extrem de eficientă: camerele fixe de viteză, presemnalizate. Niciuna nu este ascunsă. Toate sunt la vedere și șoferii sunt anunțați din timp cu un indicator. La fel ca în Suedia, obiectivul este clar: trafic cât mai sigur, dar cât mai puține amenzi pentru depășirea vitezei. Pe unele tronsoane se calculează viteza medie dintre două camere pe segmente între 0,2 și 7 kilometri. Și acestea sunt semnalizate corespunzător.
Nu am văzut pe rețeaua norvegiană restricții de viteză puse în dorul lelii sau din exces de zel. La ei se circulă cu 80 km/h, nu cu 90-100 km/h ca la noi. În afară de curbele periculoase semnalizate, se poate merge pe „cruise control” cu 80.
Rareori găsim o curbă mai prost proiectată unde trebuie să frânezi. În localități restricțiile sunt de 70 și 50, iar trecerile de pietoni sunt aproape toate „înălțate” (în loc să coboare trotuarul, ca în alte părți). Condusul pe zebră la viteza legală e confortabil, dar decolezi dacă mergi tare.
Să nu uităm de amenzi. Depășirea vitezei cu 1-5 km/h costă 100 de euro, iar la 25-30 km/h peste limită vei scoate din buzunar mai bine de 1200 de euro.
Cheia siguranței rutiere este însă în localități. În Oslo dar și în Helsinki, altă capitală campioană a Scandinaviei, nu a murit niciun pieton în 2019 în timp ce România adună anual peste 800 de decese în localitate.
Unde spațiul permite, există un trotuar lat dedicat pietonilor și cicliștilor. Investițiile în separarea traficului pietonal de cel rutier și de reducere drastică a vitezei în zonele cu pietoni și cicliști sunt multe și greu de cuprins în câteva proiecte naționale precum autostrăzile.
România are extrem de mult de lucru dacă vrea să ajungă în rândul țărilor civilizate și la acest capitol. Autostrăzile nu sunt deloc de-ajuns! Din păcate, mai toate fondurile PNRR rezervate strict pentru proiecte de siguranță rutieră au fost deturnate spre pasaje rutiere care au efecte limitate și punctuale și sunt practic inutile pentru pietoni.