Regizorul Vladimir Anton, Miercurea Ciuc: Sala de repetiţii e un spaţiu pe care eu îl definesc ca fiind ”acasă”

Regizorul Vladimir Anton, director artistic al Teatrului ”Csíki Játékszín” din Miercurea-Ciuc, este exemplul elocvent al omului îndrăgostit de teatru, care, în ciuda tuturor provocărilor, nu a renunţat la dragostea pentru această artă şi pentru care sălile de repetiţii sunt spaţiile pe care le defineşte ca fiind „acasă”.

O discuţie cu Vladimir Anton e plină de zâmbete, dar şi de momente care îţi strâng inima, pentru că vorbeşte cu atât de multă sinceritate despre viaţa sa, despre frici, despre căutări, despre pierderi, dar şi despre realizări sau visuri.

Vladimir s-a născut într-un cartier din centrul Bucureştiului, în urmă cu 40 de ani, într-o familie de artişti multi-mixtă, după cum o descrie: tatăl – Florin Anton era actor la Teatrul de Comedie, „oltean dintr-un sat din Oltenia”, iar mama – Liudmila Szekely Anton, regizor şi profesor, „născută la Moscova, din tată secui braşovean şi mamă rusoaică-tătăroaică”. Are o soră, Ioana Anastasia, actriţă la Teatrul Bulandra din Bucureşti, pe care o numeşte „soarele vieţii mele”.

A copilărit „pe maidan”, pe acoperişurile caselor din împrejurimi, dar şi în Teatrul de Comedie, pe care şi-l aminteşte ca pe un paradis pierdut.

„Am trăit în teatru. Am 40 de ani, din care vreo 39 de ani de teatru. Am copilărit în Teatrul de Comedie, pe care mi-l amintesc, aşa, ca pe un paradis pierdut, deşi în nişte vremuri înspăimântătoare. Ţin minte şi dinainte de ’90 foarte multe lucruri, ţin minte frigul şi, după anii ’90, ţin minte cum s-au golit sălile de teatru, pentru câţiva ani au fost goale. Televiziunea a început să facă primii paşi înspre comercial şi s-au golit sălile de teatru. Dar ţin minte, trăiesc cu sentimentul de familie care exista în Teatrul de Comedie şi cu mari, mari artişti”, povesteşte Vladimir Anton.

A terminat Liceul ”Spiru Haret” din Bucureşti, a fost olimpic la Fizică, a jucat cu pasiune şah, a făcut hochei de performanţă şi a fost membru al Astroclubului din Capitală, de la Observatorul Astronomic.

Chiar dacă unii îl vedeau fizician sau el se gândea că ar putea deveni ziarist, meserie despre care spune că nu e foarte diferită de teatru, pentru că „trebuie să scormoneşti în oameni, să descoperi lucruri interesante şi relevante pentru lumea în care trăieşti”, în mod natural, paşii l-au dus tot către sălile de spectacole, acolo unde are primele amintiri, unde s-a jucat şi unde a admirat mari actori.

În anul 2006, a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), Secţia Regie-Teatru, la clasa Liudmilei Szekely Anton, iar perioada studenţiei şi-a petrecut-o, evident, tot în teatru.

„Am trăit atunci cei patru ani de facultate ori în facultate, ori la teatru, nu prea am amintiri de acasă, chiar şi petrecerile sau viaţa studenţiei, amintirile sunt legate tot de facultate şi de teatru. În facultate, m-am întâlnit cu colegul meu de clasă, regizorul Zalán Zakariás, care a devenit şi el unul dintre oamenii importanţi din viaţa mea şi cu care am devenit prieten foarte bun, dar şi colegi, în continuare, într-o permanentă competiţie profesională şi munceam ca nebunii, efectiv. Ţin minte, cred că în anul II, când împreună cu Zalán văzusem absolut fiecare spectacol de teatru care era în repertoriile teatrelor din Bucureşti. Şi aici vorbim de nişte sute”, spune Vladimir Anton.

El vorbeşte cu mare admiraţie despre profesorii săi, atât cei tineri şi foarte entuziaşti, cât şi profesorii de şcoală veche, „care încă veneau la facultate în costum şi care aveau, la rândul lor, amintiri despre teatrul şi artiştii din perioada interbelică”.

Paralel cu facultatea, a fost asistent de regie la Teatrul Bulandra, când s-a întâlnit cu alţi oameni care l-au inspirat şi care i-au marcat cariera, cum ar fi regizorii Alexandru Darie, Yuri Kordonsky, Liviu Ciulei.

„În Teatrul Bulandra, am fost asistentul lui Alexandru (Ducu) Darie, un imens artist, pe care l-am iubit şi şi el m-a iubit foarte mult, de la care cred că am preluat, fără să-mi dau seama, nu doar meşteşug, dar şi o gândire mai mare despre teatru. Şi m-am întâlnit cu Yuri Kordonsky la un spectacol, care, la fel, m-a făcut să mă îndrăgostesc foarte tare de lucrul cu actorul şi am avut uriaşa şansă să fiu asistentul de regie la ultimele două spectacole pe care Liviu Ciulei le-a montat la Teatrul Bulandra. Am stat un an alături de el şi el era un om care ordona matematic aerul din jurul lui. Deci, nu ştiu ce haină purta pe sine mereu, dar era un artist şi o personalitate care modifica aerul din jurul lui, pur şi simplu”, mărturiseşte Vladimir.

Urmează, apoi, o altă întâlnire notabilă, cea cu regizorul Francis Ford Coppola, căruia i-a fost asistent de regie la filmul „Youth without youth”, pe care l-a făcut în România, atunci când Vladimir a schimbat, pentru puţin timp, teatrul cu filmul.

După acel moment, a intrat în televiziune şi a făcut regie de seriale tv, timp de trei ani, tânărul regizor experimentând „întâlnirea cu banul”, pentru care spune că nu era deloc pregătit. Recunoaşte că a învăţat foarte multe atunci, dar şi că şi-a dat seama, relativ repede, că nu acela este drumul pe care vrea să-l urmeze.

„După trei ani, mi-am dat seama că nu e lumea mea. Se muncea enorm, eram într-un ritm de muncă enorm, dar am simţit să părăsesc lumea aia, deşi, da, financiar era o tentaţie uriaşă, dar nu eram deloc pregătit să ştiu cum să duc asta, şi, la un moment dat, fiindu-mi foarte teamă că o să mă schimbe şi în sensuri pe care nici nu le cunoşteam, dar ştiam sigur că nu-mi doresc. A fost o perioadă a tentaţiilor, era diavolul ascuns, nu-mi dădeam seama unde e ascuns, dar era ascuns în lucruri foarte discrete”, povesteşte Vladimir Anton.

După televiziune urmează o perioadă „foarte chinuitoare”, când de la bani foarte mulţi ajunge să nu câştige mai nimic şi să-i fie foarte teamă să se întoarcă la teatru, luptându-se o vreme cu eticheta de regizor de telenovele.

Este chemat de actorul Adrian Titieni la UNATC, la Secţia de actorie, şi acolo se îndrăgosteşte de pedagogia teatrală.

„Lucrând la facultate, mi-am recâştigat răbdarea de a sta pe un text, pe o piesă, unde, totuşi, în procesul de pedagogie vocaţională este nevoie de extrem de multă răbdare şi trecând de la ritmul acela nebun, unde filmam 20 de pagini pe zi, ceea ce e imens, la a sta pe jumătate de pagină de text şi să încercăm să descoperim, în acea jumătate de pagină de text, din ce în ce mai profund ce ascunde acolo un mare autor. Ţin minte că mi-a prins bine că am făcut asta, dar, în acelaşi timp, a fost o perioadă, până spre 30 de ani, în care m-am luptat foarte mult cu lipsa banilor şi cu neîncrederea, am avut o uriaşă neîncredere în mine. Şi oamenii pe care i-am menţionat, de la sora mea, Zalán, domnul Titieni, Ducu Darie, (…) lor le datorez faptul că nu am renunţat. (…) Dar m-am luptat foarte mult cu gândul ăsta să mă apuc de altceva, nu-mi găseam deloc încrederea”, îşi aminteşte Vladimir Anton.

Oamenii buni din jurul său îl ajută, însă, să meargă mai departe, montează un spectacol la Teatrul de Comedie, care are succes, apoi altul la Teatrul Odeon, după care începe să facă turul ţării şi să realizeze spectacole în numeroase teatre de provincie.

„Am descoperit că m-am certat cu Bucureştiul şi că am nevoie să plec, dar să plec tot timpul ca să mă întorc, nu ca să plec de tot. Şi am descoperit bucuria asta de a lucra în ţară, de a cunoaşte trupe de actori, de a petrece timp cu ei, atunci mi-am găsit, într-un fel, că ritmul meu de lucru e mai potrivit pentru teatre de provincie”, spune regizorul.

Drumul său se opreşte, în 2019, la Odorheiu Secuiesc, unde a fost invitat de prietenul său, Zalán Zakariás, director artistic la Teatrul ”Tomcsa Sándor” şi unde pune în scenă piesa „Oraşul nostru”, de Thornton Wilder, care a avut un succes mare atât de public, cât şi de critică, fiind nominalizat la UNITER pentru cel mai bun spectacol, dar fiind apreciat şi la Festivalul Naţional de Teatru.

În context, obişnuieşte să spună că „un teatru nu e atât de mare pe cât de mare are bugetul, ci un teatru e atât de mare pe cât de mult visează”.

Spectacolul este văzut de directorul de atunci al Teatrului ”Csíki Játékszín”, Kányádi Szilárd, care îl invită la Miercurea-Ciuc să monteze piesa ”Richard al III-lea”, a lui William Shakespeare.

În februarie 2020, ajunge la Miercurea-Ciuc, începe repetiţiile, dar după doar două săptămâni, din cauza pandemiei de COVID-19, porţile teatrului se închid şi urmează o altă perioadă extrem de dificilă pentru toţi artiştii.

După câteva luni, trupa reia lucrul la ”Richard al III-lea”, dar spectacolul nu se putea juca, întrucât sălile de teatru erau încă închise, motiv pentru care Vladimir face o adaptare şi spectacolul este prezentat în aer liber, în curtea Cetăţii Mikó din Miercurea-Ciuc şi, abia după un an, a putut fi jucat în sala teatrului.

Despre acea perioadă vorbeşte, abia sesizabil, cu un ton un pic mai scăzut, pentru că tatăl său a murit de COVID-19, în decembrie 2020, dar şi pentru că a simţit că vrea să renunţe, că nu avea nicio perspectivă despre ce va urma şi pentru că îl încerca şi un sentiment acut de impostură, întrucât le preda online studenţilor săi, de la Departamentul de Regie al UNATC Bucureşti, fără să ştie când aceştia vor mai putea face teatru şi pentru cine.

În acea perioadă se întâmplă ca directorul de atunci al Teatrului ”Csíki Játékszín”, Kányádi Szilárd, să nu mai vrea să continue în această funcţie, iar actorul Veress Albert să accepte provocarea de a candida, cu condiţia ca Vladimir Anton să vină director artistic al teatrului.

„Mie îmi plăcea oraşul foarte mult, e o comunitate în care mă vedeam trăind. Trupa am simţit că are un potenţial fenomenal şi faptul că am reuşit împreună să facem spectacolul ăsta, ‘Richard al III-lea’, în condiţiile alea, a fost, cumva, miraculos. Deci, lucrul ăsta nu era posibil decât cu o trupă care are ceva special. Şi invitaţia lui Berci (Veress Albert, directorul teatrului – n.r.) şi întâlnirea de dinainte cu trupa au făcut să rămân aici, deja sunt trei ani. Şi cred că în ăştia trei ani am făcut foarte multe lucruri împreună. De asemenea, am avut noroc şi că iubitei mele, Voica, i-a plăcut mult aici. Fără ea nu aş fi putut să vin la Ciuc”, a dezvăluit Vladimir Anton.

La Miercurea-Ciuc a găsit o comunitate unde „există foame de teatru” şi unde publicul are inclusiv cerinţe despre cum să arate repertoriul teatrului. Au existat situaţii când unele spectacole au provocat dezbateri aprinse în comunitate, între diferite categorii de public.

Mărturiseşte că directorului Teatrului ”Csíki Játékszín”, Veress Albert, i-a spus, încă de la începutul mandatului, că el vede teatrul ca pe o punte, un loc unde se întâlnesc oameni diferiţi, aşa că cei doi au gândit o strategie prin care au deschis porţile teatrului în care actorii joacă în limba maghiară şi pentru spectatorii români, demersul fiind susţinut de Primăria municipiului.

Sunt invitate câteva spectacole de teatru în limba română pe stagiune, multe dintre reprezentaţiile teatrului din Miercurea-Ciuc sunt titrate în limba română şi urmează ca, în curând, să fie invitate şi spectacole pentru copii în limba română.

„Cred că mai avem nevoie de timp ca să ajungem cu informaţia către publicul român. Şi aş mai avea un lucru de spus – faptul că, deja, uite, în programul lunii decembrie jumătate din spectacole sunt cu titrare în limba română. Deci, publicul român, în timp, poate nu e neapărat obişnuit la început, dar, de fapt, este un lucru care se întâmplă în toată Europa (…) şi cu puţină perseverenţă te obişnuieşti foarte repede să urmăreşti un spectacol cu titrare”, mai spune Vladimir Anton.

Directorul artistic al Teatrului ”Csíki Játékszín” are piese pe care le-a montat şi care i-au rămas în suflet, cum ar fi „Oraşul nostru”, a lui Thornton Wilder, „Richard al III-lea”, a lui William Shakespeare, spectacolul de păpuşi Gubanc, „Tango”, de Slawomir Mrozek, sau „Priveşte înapoi cu mânie”, de John Osborne, dar şi piese pe care intenţionează să le facă în perioada următoare şi despre care vorbeşte cu emoţie, cum ar fi „Tatăl”, de Florian Zeller, pe care îl va monta la Teatrul din Miercurea-Ciuc.

Despre această ultimă piesă, Vladimir Anton spune că are un subiect relevant în societate şi consideră că trebuie adus în discuţie felul în care ne purtăm cu bătrânii.

„Sunt şi la vârsta la care pe unii bunici i-am pierdut, pe tata l-am pierdut şi ceva mie nu mi se pare în regulă cum ne purtăm noi cu bătrânii pe lume. Ceva nu e în regulă deloc pentru mine. (…) E un text care sigur că nu va repara nimic, pentru că teatrul nu repară nimic, dar cred că trebuie să vorbim un pic despre asta, despre cum şi de ce noi în societate ne purtăm aşa cu bătrânii”, afirmă Vladimir Anton.

Are de gând să mai rămână o vreme la Miercurea-Ciuc, acolo unde speră ca fiul său, acum în vârstă de zece luni, să îşi petreacă o parte din copilărie şi unde a găsit o trupă pe care o percepe ca pe o familie extinsă şi unde Primăria, finanţatorul teatrului, manifestă permanent „sprijin şi deschidere”.

Când îl întrebi de ce mai e nevoie de teatru în lumea actuală, regizorul zâmbeşte şi recunoaşte sincer că are pregătite două răspunsuri.

„Am două răspunsuri aici, unul foarte egoist: e nevoie de teatru, pentru că nu mă văd trăind altfel şi nu mă văd trăind altundeva. Pentru mine, sala de repetiţii e un spaţiu pe care eu îl definesc ca fiind ‘acasă’, nu ştiu dacă trece o zi din viaţa mea în care teatrul să nu existe, într-un fel sau altul. Dar, în momentul în care sunt în repetiţie sau mă uit la o repetiţie, eu simt că sunt acasă”, răspunde Vladimir.

Al doilea răspuns este legat de rostul teatrului în societate, de faptul că, într-o sală de teatru, oamenii se descoperă mai bine pe ei, descoperindu-l pe cel de pe scenă.

„Pentru mine, teatrul e o instituţie care se ocupă cu visul. Este acea încăpere unde oameni, care nu se cunosc între ei, se adună pentru o oră, două, trei. (…) Paradoxal e că, deşi sunt alături de foarte mulţi oameni, timpul pe care-l petrec este în singurătate, unde mă întâlnesc cu conştiinţa mea, mă întâlnesc cu idealurile mele, mă întâlnesc cu necunoscutul, de foarte multe ori. Dar, unde, fundamental, fac o legătură cu ceva foarte ascuns în mine, care e legat de vis şi de acea zonă a psihicului uman care aparţine necunoscutului, unde nu ştiu întotdeauna ce vreau. Intru la teatru, poate vreau să râd, sau să mă ascund de ploaie, sau poate vreau să îmi bucur soţul sau soţia şi, după aia, se întâmplă, acolo, în sala de teatru, ceva cu mine despre care eu nu ştiam că am nevoie. Poate eram chiar convins că nu am nevoie. Şi e un pas mare pe care-l fac în a mă descoperi eu pe mine mai bine, descoperindu-l pe celălalt. Pe scenă există un celălalt, care are alte probleme decât am eu, doar că, cu cât îl înţeleg şi îl descopăr mai bine pe celălalt, cu atât mă voi cunoaşte pe mine mai bine şi mă voi putea înţelege pe mine mai bine”, explică Vladimir Anton.

Regizorul, care a străbătut de câteva ori ţara, a montat spectacole în numeroase teatre de provincie, dar şi în străinătate, precum Teatrul Naţional din Győr, Ungaria, mărturiseşte că nu s-a gândit niciodată să părăsească România şi crede că şi aceasta este o formă de dragoste de ţară.

„Pentru mine, România e cultura română, pentru mine România e Nichita Stănescu. (…) De la o vârstă am încetat să mă mai plâng, dar orice vizită la o instituţie care se ocupă cu birocraţia te duce cu gândul la imigrare, dar nu l-am luat în serios. Şi, prin profesie, am putut să mă plimb foarte mult în această ţară, îmi place umorul românesc, nu ştiu dacă aş putea glumi în altă limbă la fel. Îmi place că în România sunt multe alte ‘ţări’. Adică, deşi, sigur că există limba şi alte lucruri care unesc, dar Bucovina şi Oltenia sunt aproape două ţări diferite, adică sunt două structuri diferite umane, sunt alte temperamente. Dobrogea e foarte diferită de Maramureş. În ţara asta, şi pentru că sunt nişte munţi acolo care au separat, sunt, de fapt, comunităţi mari cât o ţară mică. Nu ştiu, Brăila e Muntenia şi Galaţiul, care e la 18 kilometri, e Moldova. Mi se pare genial. (…) Cred că faptul că nu am vrut niciodată să plec de aici e o formă de dragoste de ţară, poate exprimată în alt sens decât era pe vremuri sau poate cu mai puţin elan”, punctează Vladimir Anton.

El îşi doreşte să transmită şi un mesaj de pace, într-un context în care crede că fiecare dintre noi ar trebui să facă ceva în această direcţie.

„În timpul ăsta, cred că toţi ar trebui să facem ceva pe lume ca să ne ducem înspre pace şi cred că şi teatrul ar trebui să facă asta. Cred că trebuie să fim un pic mai conştienţi, să vedem ce se întâmplă pe lume, să observăm unde duce radicalizarea în gândire şi după aia să ne întoarcem la propriile vieţi şi la propria noastră comunitate şi să vedem că toţi suntem responsabili, cumva, ca drumul să fie către pace”, conchide directorul artistic al teatrului din Miercurea-Ciuc. AGERPRES