Merești
La 13 km de Vârghiş se află rezervaţia strâmtorii Vârghiş, care se întinde pe o suprafaţă de 1000 hectare. Această rezervaţie este una din cele mai valoroase şi semnificative regiuni din ţinutul Trei Scaune, în ceea ce priveşte prezenţa formaţiunilor carstice. Strâmtoarea are o lungime de 3 kilometri şi o structură etajată, având 4 nivele ‘pasive’, precum şi unul activ, prin care trece un pârâu. Specialiştii au evidenţiat 123 de peşteri şi mici compartimente de piatră pe aceste 5 nivele.
Evidenţele arheologice ce se găsesc în aceste peşteri sunt deosebit de variate, iar fauna şi flora sunt la fel de interesante. 44 dintre aceste peşteri au fost folosite de către oameni începând din epoca paleolitică până la sfârşitul Evului Mediu.
Formaţiunile de stalagmite sunt rare, marea lor majoritate fiind sfărâmate; în schimb formaţiunile montmilch sunt prezente într-un mare număr şi arată o deosebită varietate.
În partea centrală a strâmtorii Vârghiş, considerată a fi cea mai pitorească parte a întregului pasaj, se deschide peştera cea mai mare şi mai renumită a regiunii Trei Scaune, peştera numită Orbán Balázs, sau Kőlik (numele mai vechi), care se află la o altitudine de 1527 m. Alte peşteri importante din strâmtoare sunt: Lócsűr, Kőcsűr, Tatárlik, Peştera Albert, Peştera Gábor, Peştera Urşilor, Peştera Vizkelet, Peştera Aktiv, precum şi cea numită Cseppköves.
Odinioară, peşterile erau considerate ca spaţii de refugiu, de care se leagă numeroase legende. O parte din aceste legende se leagă de comorile care se aflau în peşteri, cealaltă parte evocă evenimentele invaziei tătăreşti. În timpul acestor invazii, locuitorii aşezământului, în frunte cu conducătorul lor numit Csala, s-au refugiat în Peştera Kőlik. Tătarii s-au postat în faţa peşterii în speranţa că îi vor înfometa pe cei care şi-au găsit refugiu înăuntru. Când hrana celor refugiaţi era pe terminate şi le-a rămas doar un pumn de făină, o fată bătrână a amestecat-o pe aceasta cu cenuşă şi montmilch, apoi a făcut o pâine cât o roată, pe care refugiaţii au scos-o prin intrarea peşterii, arătând tătarilor că mai aveau provizii. La vederea pâinii, tătarii şi-au adunat lucrurile şi au părăsit locul.
Conducătorul Csala s-a urcat pe stânca cea mai apropiată ca să se convingă de plecarea tătarilor. La vederea locului pustiu, unde mai înainte se afla tabăra tătarilor, s-a umplut de entuziasm, şi, întorcându-se spre peşteră, a strigat cât l-au ţinut plămânii: nu e nici un tătar, putem porni! Din nefericire, şi-a pierdut echilibrul, a căzut în abis şi a murit. A fost înmormântat la poalele stâncii de pe care căzuse, de atunci ea se numeşte turnul lui Csala.