Mureșeanul Rudy Moca, actor, regizor și activist rom, a fost premiat, cu ocazia Zilei Dezrobirii Romilor din România, de Guvern, cu Diplomă de excelență, pentru performanța artistică și promovarea culturii rome. În 8 Aprilie, de Ziua Internațională a Romilor, același gest va fi făcut și de Președinție. Vă propunem în cele ce urmează un interviu cu laureatul, despre premiere, dar și despre viața sa de rom în România, realizat de Ela Giurgea.
R: Ați fost premiat de curând de Guvernul României. Ce credeți că a contat în acordarea acestei distincții?
Rudy Moca: Cred că a contat cel mai tare faptul că aprecierea și valorizarea, concretizată prin cele două distincții primite, nu a ținut cont de etnie. Cred că acesta este cel mai important lucru, faptul că se valorizează și se apreciază performanța calitativă, performanța profesională și faptul că vrei și îți asumi identitatea etnică. Dar nu numai atât, ci că te transformi într-un material didactic viu, ca model de bună practică pentru toți cei care încă mai cred că fac parte din acea categorie de comunitate defavorizată și care nu au voie să își depășească condiția etnică sau condiția socio-profesională. Ei, cred că acesta a fost cel mai important lucru, să le demonstreze tuturor acelora despre care am vorbit că oportunitățile există. Doar că ei trebuie să facă următorul pas. Iar următorul pas înseamnă curajul de a-ți asuma identitatea, de a crede în tine, de a crește stima de sine și de a demonstra tuturor că dincolo de orice greutăți care ți se pun în față, dincolo de orice mentalități, prejudecăți, tu ești cel care decizi și nimeni altcineva. Și dacă ai și modele în față, care au reușit să-și depășească condiția, pe tine ce te oprește? Cine te oprește?
R: Ați spus de foarte mult timp acest mesaj – într-adevăr, Guvernul are o strategie pentru romi, dar trebuie să-și găsească și un interlocutor, de partea cealaltă. Cât de ușor sau cât de greu ți-a fost ție, personal, ca să ajungi să faci performanță?
Rudy Moca: Provin dintr-un mediu extrem de defavorizant pentru mine, adică din partea mamei maghiar și tatăl rom, iar datorită culorii pielii a trebuit să accept, să îmi asum cea de a doua identitate. Și credeți-mă că a fost o încercare. A fost o lecție de viață dură, e adevărat. Dar tocmai aceasta m-a făcut să îmi demonstrez mie. Aici a fost cea mai mare luptă, să mă înving pe mine, propriile mele prejudecăți și legate, după aceea, de prejudecățile celorlalți, care întrețineau paradigma aceea, în care trebuia să stai pe locul tău. Și am spus: Nu, nu acesta este locul meu! Trebuie să-mi demonstrez mie că pot mai mult, să le demonstrez lor că posibilitatea de a crește și de a fi cineva nu ține cont nici de culoarea pielii, nici de etnie, ci de capacitatea de a te putea învinge pe tine și prin asta să-i învingi și pe ceilalți. Să înțeleg că a-i învinge pe ceilalți înseamnă a le demonstra și lor, pentru că și în rândurile lor există uneori acest gând, de a rămâne pe locul tău. Nimeni nu are un loc fixat dinainte! Locul este cel pe care tu îl vizualizezi, pentru care lupți și în clipa în care ai ajuns acolo, să ai și puterea de a recunoaște: Da, eu am învins, m-am învins pe mine, m-am schimbat pe mine și prin schimbarea mea constitui un exemplu pentru schimbarea tuturor celorlalți.
R: Cât de frecvent te-ai lovit de această problemă, din partea celorlalți?
Rudy Moca: De fiecare dată când urcam câte o treaptă. De fiecare dată! Și nu mi-a fost frică niciodată, pentru că eu nu am și n-am avut surprize. Eu știam că trebuia să se întâmple acel lucru, doar că nu știam când. Întotdeauna eram pregătit, întotdeauna eram cu un pas înainte de a se întâmpla ceva, cel puțin din punctul de vedere al previziunilor mele vizavi de ceea ce trebuie să fac. Și veneau loviturile. Dar eu deja…
R: Erai în alertă.
Rudy Moca: Eram în alertă, deja aveam pregătite mai multe variante pentru a învinge, a îndepărta acele lovituri. Dar cum? Nu prin acea luptă războinică. Ci prin a demonstra că mă ridic deasupra acelora care sunt frustrați și din frustrare, din orgoliu, din neacceptare încercau să lovească. Alții, din admirație. Și din niște întrebări care erau de fapt mai mult decât necesare. Una dintre ele era așa: Cum Dumnezeu un țigan poate să ajungă acolo și eu nu? Și era foarte bună întrebarea. Și pentru el, și pentru toți ceilalți. Ei, uite-așa. Pentru că țiganul acela a avut curajul să sară peste umbra lui. Pe tine ce te oprește? Adică, toate loviturile acestea nu m-au slăbit, ba, din contră, mi-au dat putere, m-au încurajat. Este exact ca în povestea aceea – Ai căzut? Ridică-te și mergi mai departe. Mi-am făcut un principiu, am învățat foarte multe, am citit foarte multe și acum eu mă consider că sunt un începător și totdeauna mă rog, copiindu-l pe Blaga: Doamne, nu mă lăsa să ajung la suficiență. Mi-a plăcut o povestioară mică, în care se spunea că tatăl își conduce copilul, la plimbare sunt. Și, la un moment dat, tatăl îi spune copilului: Ai grijă, dragul tatii, pe unde calci. Iar copilul îi răspunde: Nu, tata, ai tu grijă pe unde calci, pentru că eu merg pe urmele tale. A fost așa, extraordinar, la mine amândouă au coexistat – eu eram și tatăl și copilul. Eu trebuia să calc, iar copilul din mine, care începea să crească, acel copil care se vedea, cândva, odată, împlinit – și da, orgoliul acela din mine, care trebuia să demonstreze tuturor: Da, mă, ăsta negru și urât din Iernut, a ajuns!
R: Care e momentul de care te simți tu cel mai mândru? Din toată viața ta? Din toată cariera ta?
Rudy Moca: E momentul în care, probabil fără să vreau, intuitiv, eram copil – se întâmpla pe la 9 sau 10 ani asta – când eu trebuia să mă duc cu vitele cu tata, când trebuia să mă duc la cosit, când trebuia să lucrez, când trebuia să accept acea condiție, de umilință, a stării în care lumea ne așeza. Și țin minte că odată, plângând, am spus: Eu nu vreau să rămân nici la vaci, nici la munca câmpului, nici să mă duc să fac meseria de zidar! Și toate astea nu ca un afront sau ca o ură împotriva acestor tipuri de muncă. Nu. Ci eu vreau să arăt că pot să îmi văd visul cu ochii. Și în clipa aceea, eu fiind un foarte asiduu cititor al bibliotecii de la Iernut, în clipa aceea am început să citesc. Și, ca să mă lase părinții să citesc, rupeam coperțile de la manualele școlare, puneam cartea de la bibliotecă și țineam coperta vizibil înspre ei. Și ziceau: Șșșt, liniște, că învață copilul! Iar una dintre – asta-mi amintesc teribil, una dintre cele mai teribile cărți, care mi-a schimbat modul de gândire, modul de a vorbi, care m-a fascinat și care a fost o lecție extraordinară pentru mine, pentru a căpăta puterea de a merge mai departe a fost Guvernatorul din Cambridge. Era o replică extraordinară acolo, într-o poveste banală, cu pirați, prințese și așa mai departe. Piratul era un mare prinț, îndrăgostit de o prințesă, pe care pirații au furat-o. Și, la un moment dat, prințesa îi spune: Niciodată nu voi sta de vorbă cu un hoț și cu un pirat! Iar el i-a spus: Cândva, odată, vei dori ca acest hoț să te facă prințesa lui! Mi-au plăcut teribil de mult cuvintele acestea, cu tâlc, care au mai multe înțelesuri și am spus: Doamne, Dumnezeule! Dacă l-ai făcut pe om cu capacitate de gândire, de ce nu și-o folosește? Dacă i-ai dat orizont de așteptare, de ce nu vede? Dacă i-ai oferit oportunități, de ce nu se duce să le facă? Și asta le spun și acum: Voi – și când spun voi, adică gadje-ii, adică ne-romii – oferiți extrem de multe posibilități. Credeți-mă, foarte multe posibilități și oportunități de afirmare. De a sări umbra, de a te autodepăși. Și partea cealaltă – încă nu îndrăznește să facă pasul, enclavizându-se. Se știe foarte bine. Da, se enclavizează, își închid porțile. Și le spun de multe ori: De ce vă este rușine, în primul rând, să vă recunoașteți etnia? De ce vă este rușine să deschideți porțile? Deschideți-vă sufletele, vorbiți despre voi, despre limba voastră, cutumele culturale, despre modelul vostru de viață, despre modul în care reușiți să vă adaptați și să preluați tot felul de lucruri bune și frumoase de la ceilalți – și ceilalți de la voi! Pentru ca să eliminați orice fantezie care vă așază pe frunte anatema de care vă este rușine. Voi sunteți vinovați! Voi și cei care vă conduc! Pentru că dacă v-ați deschide și dacă ați demonstra că doriți să vă depășiți condiția, sunteți mândri, credeți în voi și credeți că existați ca oameni care se pot dezvolta, atunci ce vă mai oprește? Nimeni și nimic! Sau, poate cealaltă parte, ați acceptat efectul de turmă și e foarte bine că ăia care nu vă lasă să vă ridicați și voi acceptați efectul de turmă, atunci exact asta meritați de la viață! Sunt dur, dar viața este dură. Viața este dură! Și atunci, trebuie să preiei din duritatea vieții. Spunea Maica Tereza: Viața, de-a lungul ei, pentru unii este o lecție. Trebuie să învățăm din ea!