Un celebru jurnalist și scriitor rus de romane SF, Dmitri Gluhovski, a fost trecut ieri pe lista persoanelor date în urmărire pentru că ar fi distribuit „informații false” despre invazia militară a Rusiei în Ucraina. Conform unei legi adoptate la începutul lunii martie în Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului rus), cei care se fac vinovați de „răspândirea în mod intenționat a știrilor false” (a se citi: cei care se abat de la linia de comunicare impusă de Putin) pot fi amendați sau chiar condamnați până la 15 ani de închisoare, dacă aceste informații conduc la consecințe grave pentru forțele armate. Lui Gluhovski i se trage necazul de la postarea pe Instagram a unui videoclip cu o clădire în flăcări, însoțit de afirmația că Rusia distruge zone rezidențiale.
De la începutul invaziei militare în Ucraina, Kremlinul a canonizat o versiune alternativă a realității pe care o propovăduiește neîncetat prin declarații oficiale sau prin intermediul unor jurnaliști (cadre militare cu soldă la Kremlin, care s-au specializat în războiul informațional) la diverse posturi de radio și de televiziune, în timp ce site-urile independente de știri care au relatat folosind alte surse au fost oprite.
De-a lungul ultimelor luni, Putin și Lavrov s-au tot plâns că lumea rusă este supusă unui „război total” dezlănțuit de aparatul mediatic global, lamentându-se chiar că unele evenimente, dar și mari personalități culturale ale Rusiei au ajuns victime ale unei campanii de boicotare (un presupus program de „cancel culture”), evocându-i pe Ceaikovski, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Șostakovici, Rahmaninov ș.a.
Dar așa să fie?
Este adevărat că începând cu 24 februarie încoace, Rusia a intrat într-o zodie istorică a izolării economice și politice. Marile arene sportive au reacționat imediat și s-au solidarizat cu poporul ucrainean. Rusia a fost exclusă în scurt timp chiar și din comunitatea culturală internațională. Această măsură s-a luat în mod justificat în dreptul artiștilor apropiați de Vladimir Putin, dar într-o manieră cel puțin discutabilă în cazul celor care fac parte din companiile rusești implicate în spectacole din SUA, Marea Britanie, Germania, Franța sau Italia, de vreme ce nu putem presupune aprioric faptul că toți sunt susținători ai agresiunii militare din Ucraina.
Un scurt recurs la istorie ne ajută să descoperim sistematic exemple de „cancel culture” pentru care pot fi învinuiți chiar statul rus și conducătorii săi, care au făcut din cenzură, închisoare, exil și asasinat unele dintre cele mai eficiente mijloace de guvernare: Dostoievski a fost arestat în aprilie 1849 și condamnat la moarte sub acuzația de propagandă antiguvernamentală. Iertat în ultimul moment de țarul Nicolae I, în timp ce își aștepta pedeapsa în fața plutonului de execuție, este trimis ulterior în Siberia la muncă silnică și armată corecțională pe perioadă nedeterminată, de care urma să scape totuși în anul 1859, când este eliberat din cauza problemelor de sănătate. Șostakovici a fost umilit în repetate rânduri și condamnat pentru opera sa „aspră, vulgară și primitivă” sau acuzat, mai târziu, că scrie muzică formalistă și nepotrivită. Turgheniev a părăsit Rusia din cauza reacțiilor ostile stârnite de opera „Părinți și copii”, care s-a bucurat de un real succes în Occident. Soljenițîn a fost exilat. După ce a publicat romanul „Doctor Jivago” în Italia și i s-a decernat Premiului Nobel pentru Literatură în 1958, Boris Pasternak devine ținta unor critici dure în presa sovietică și este exclus din Uniunea scriitorilor, ba chiar somat să renunțe „de bună voie” la Premiul Nobel. Pentru aceeași presă sovietică, Bulgakov era un autor antibolșevic și un „element dușmănos”. Rahmaninov s-a autoexilat la New York, iar muzica sa a fost interzisă în sălile de concerte din URSS. Lista poate continua, în oglindă cu una nouă, mult mai generoasă, în care sunt consemnate tirajele imense de care au beneficiat autorii ruși în Occident, scenele care i-au găzduit, premiile de care s-au bucurat etc.
Un program sistematic de „cancel culture” este orchestrat de la începutul secolului al XIX-lea sub bagheta conducătorilor statului rus, excepție făcând doar perioada Gorbaciov-Elțîn. Scriitori, muzicieni, artiști și jurnaliști care nu s-au încolonat în direcția indicată de ideologia oficială au înțeles, mai devreme sau mai târziu, cât de brutală poate fi talpa puterii. Problema este, așadar, la Moscova și nu în Vest. Occidentul nu a urât niciodată geniile din literatura, muzica sau cinematografia rusă/sovietică. Invadarea militară a Ucrainei a obligat Vestul să-l izoleze pe liderul de la Kremlin, să impună sancțiuni împotriva celor care formează coloana vertebrală a administrației lui Putin sau împotriva tuturor celor care au înlesnit în vreun fel sau altul genocidul din Ucraina, nicidecum să boicoteze marea cultură rusă.
Printr-un exercițiu propagandistic rudimentar, Putin și toți cei care îl însoțesc și-au făcut un scut din Dostoievski, Tolstoi, Șostakovici, Rahmaninov ș.a. Dacă aceștia din urmă ar fi trăit astăzi și ar fi exprimat fie doar jumătate din criticile aduse de Navalnîi sau Kasparov la adresa politicii autocratice a președintelui Putin, ar fi avut cu siguranță parte de aceeași soartă.
Leonard Azamfirei