Viața de altădată: Reședințele nobiliare maghiare din Transilvania.
Vizităm domeniile nobilimii maghiare, cu clădiri, grădini superbe, ferme și herghelii, locuri care șoptesc despre istoria uitată și amintirile zecilor de slujitori care au țesut-o.
În inima acestor curți nobiliare, timpul pare să stea în loc, iar ecosistemul lor bine structurat ne vorbește despre viața de zi cu zi și despre tumultul Revoluției de la 1848. Înapoi în timp, trăim transformările epocii, renașterea politică și culturală care a rescris destinul Transilvaniei.
Ne aflăm chiar aici, în inima pitorescului oraș Cristuru Secuiesc, unde ni se dezvăluie Conacul Gyárfás – o bijuterie istorică construită în trei etape începând cu anul 1728, ce poartă povestea trecutului și legendele care îl țin încă viu.
Imediat pe pășești în Parcul Gyárfás simți că nu e un loc oarecare. Istoria sa înfloritoare atinge punctul culminant în timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849, când devine refugiul soldaților ce luptau cu îndârjire pe front.
Pe atunci, Petőfi Sándor, considerat cel mai mare poet al literaturii maghiare, și-a petrecut în incinta conacului noaptea de 30 spre 31 iulie – cea care urma să fie ultima dinaintea dispariției sale pe câmpul de luptă de la Albești.
Plimbându-te domol pe aleile parcului, vei observa că toate drumurile duc la Părul lui Petőfi. Legenda spune că sub acest pom bătrân, Petőfi Sándor ar fi scris ultima sa poezie și tot aici ar fi intonat poemul său „Mă frământă un gând…”, prin care parcă și-a prezis moartea tragică din ziua următoare.
Singurul martor este însă pomul, devenit astăzi un important monument memorial al comunității maghiare. Un lucru este cert – Petőfi a fost aici, a creat aici, iar sufletul său va rămâne mereu aici.
Continuarea pe Romania-Atractiva.ro