După mai bine de 10 ani în care a jucat pe scena Naționalului de la Tîrgu-Mureș, cu o scurtă escapadă în TV, Serenela Mureșan a ales să-și continue cariera la Sibiu, probabil capitala teatrului din România. Nu regretă pasul făcut, deși familia i-a rămas la Tîrgu-Mureș. Luni, 30 septembrie, va reveni pe scena unde a debutat, cu spectacolul Platonov, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija, o producție a Teatrului Național „Radu Stanca”, Sibiu, în care îi mai puteți vedea și pe Nicu Mihoc, Marius Turdeanu sau Dan Glasu, toți actori formați la Tîrgu-Mureș. Serenela, spune însă că are emoții.
Evoluția
Reporter: Ai avut o evoluție interesantă – Teatrul Național Tîrgu-Mureș, Teatru 74, Știi TV, Realitatea TV, ca la final să ajungi la teatrul din Sibiu. Cum ai ajuns acolo?
Serenela Mureșan: „De fapt, ideea nu e cum am ajuns la Sibiu … eu cochetam cu Sibiul de foarte multă vreme. Chiar acum 10 ani, eram la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș și îmi doream să mă duc la Sibiu, unde începuse deja munca serioasă și venise domnul Chiriac director. Am și repetat acolo la un spectacol, dar am rămas însărcinată, am făcut copiii și a rămas, după aceea, un țel pe care trebuia să-l ating. În momentul în care mi-am dat seama – eram la Realitatea TV… plecasem de la Național pentru că nu mai puteam să le împac pe amândouă, aveam și copiii – am zis hai să încerc din nou să mă duc să-mi satisfac (nu neapărat orgoliul, dar…) ambiția de artist, adică să ating un anumit nivel. Pentru că acolo, într-adevăr atingi un nivel mai înalt decât la Tîrgu-Mureș … momentan. Nu vreau să vorbesc de rău pentru că nu e cazul.”
Rep.: Cel mai mare festival de teatru din România este acolo…
S. M.: „Da, nu se compară. Mi-am dat seama la Realitatea că nu e ceea ce mă reprezintă. Televiziunea a fost pentru mine așa, ca o întâmplare. Am făcut-o, mi-a plăcut, pentru că e un virus acolo care te prinde, dar meseria mea de bază fiind de actriță, am zis că trebuie să fac asta. Simțeam că îmi trece și mie vârsta, trec anii și am zis că trebuie să mă duc să fac teatru serios. Și astfel m-am reîntors la Sibiu”.
Diferențe
Rep.: Teatrul Național din Tîrgu-Mureș diferă foarte mult de ceea ce se întâmpla la 74. Cât de mult diferă cele două față de ce se întâmplă la Sibiu? Unde din nou e ceva specific.
S. M.: „În sine nu diferă, pentru că de fapt tot teatru facem”.
Rep.: Da, dar la Național pe scenă e una, iar la 74 pe scenă e alta.
S. M.: „Asta da, e adevărat. La 74 ești foarte aproape de public, vin numai cei care vor să vină, iar teatru face acolo numai cine vrea. Adică nu are nici o legătură cu obligațiile, banii… din acest motiv 74 mi-a și rămas în suflet așa, ca o bucurie mică, a mea. 74 va rămâne și va fi întotdeauna pentru mine gura de aer, de oxigen. E bucuria teatrului independent, alternativ.”
Rep.: Dar nu se putea trăi din asta…
S. M.: „Nu se putea, absolut. De-asta m-am și reîntors, ca să zic așa, la instituția de stat. Sigur că actorul român își dorește să devină independent, să lucreze pe proiecte și așa mai departe, dar în România nu prea poți, în afară de București. În București se poate. Acolo lucrezi la un film, mai pe un proiect la un teatru, dup-aia ai o reclamă, pui o voce… deci se poate să fii independent. Dar în afara Bucureștiului, în România nu prea ai șansa asta, pentru că nu poți fi plătit pe un proiect, că nu sunt bani.”
Tîrgu-Mureș vs. Sibiu
Rep.: Atunci, care sunt diferențele între teatrele naționale din Tîrgu-Mureș și Sibiu? În ambele se poate trăi.
S. M.: „La Sibiu au concurat mai mulți factori. Au fost niște oameni care chiar au vrut ceva, a fost și un noroc chior, ca să zic așa, că s-au adunat mai multe valori acolo și au reușit să crească. Uite, se întâmplă și acum la Tîrgu-Mureș chestia asta, a început… e acolo Alina (n. red. Alina Nelega), Gasparik (n. red. Gáspárik Attila), deci sunt niște oameni care vor să facă mai mult…”
Rep.: Da, se simte un aer mai proaspăt…
S. M.: „Se simte, sigur că da, și încet… dar asta e o muncă. Vezi bine, Sibiul e astăzi unde e după 20 de ani de festival internațional de teatru, 20 de ani am sărbătorit anul acesta … deci trebuie mulți, mulți ani. Se zice că îți trebuie tot atâția ani cât a distrus unul ca să construiești la loc. Eu nu spun că cineva a distrus, dar pentru că tot s-au perindat la conducere o grămadă de directori, care au venit, au plecat și au făcut câte o treabă. E ca la Guvern, dacă nu ai o continuitate și să fii consecvent pe ceea ce faci, o iei de la capăt de fiecare dată. E ca o muncă de sisif.”
„Am simțit că oarecum locul meu e acolo”
Rep.: Cum a fost să lucrezi la un spectacol regizat de Dabija, care a ieșit foarte bun? Eu nu l-am văzut încă, dar cel puțin prin prisma nominalizărilor la premiile UNITER.
S. M.: „Nu pot să spun alt cuvânt decât minunat. Dabija în sine este un om minunat… Noi avem niște etaloane, iar actorul meu preferat este Marcel Iureș, apropo și de independenți, că el are un teatru independent, a lucrat și afară, ei și aici voiam să ajung, că așa se spune că Dabija este regizorul preferat al lui Iureș. Nu degeaba se spune chestia asta, pentru că e un om de valoare, are un umor ieșit din comun, știe filme, muzică, e o adevărată enciclopedie, chiar e un om deosebit, cu care se poate lucra. Are un talent de a crea o atmosferă relaxantă la repetiții, vine, îți arată, râzi… Actorul, în momentul în care e relaxat poate să creeze. Ca să nu mai spun și de oamenii cu care am lucrat, colegii mei. Eu m-am pliat foarte bine pe trupa din Sibiu și asta am simțit-o de acum 10 ani, că de-asta m-am și reîntors la Sibiu. Am simțit că oarecum locul meu e acolo. Nu știu de ce. Deși familia mea e aici, m-am născut aici, sufletul meu este încă la Teatrul din Tîrgu-Mureș, pentru că aici am debutat și aș fi ipocrită să spun că nu mă bucur că mă întorc sau că n-aș vrea să mai colaborez, dar să vin de tot nu. Acolo e cu totul altceva, și colegii sunt de calitate… există o calitate umană pe care o întâlnești foarte greu. Oamenii sunt onești, sinceri, lucrează strict pentru binele spectacolului. Nu auzi un om care să cârcotească sau să zică prin spate… lucrurile astea toate fac rău. Sigur, calitatea umană s-a format în timp, pentru că în momentul în care lucrezi cu Purcărete, cu Tompa Gabor, cu Dabija, cu scenografi de renume ca Dragoș Buhagiar, Florin Fieroiu – coregraf, cu Cristi Popescu… deci numai oameni unul și unul, de calitate, oameni simpli, cu valoare și atât. Cu Cristi Juncu… cu el n-am lucrat la Sibiu, dar e unul din regizorii mei preferați… Dabija seamănă foarte tare cu Juncu și cred că de-asta am și reușit foarte bine să mă pliez. La 74 am lucrat cu Juncu”.
Rep.: Toți de la 74 îl laudă pe Juncu…
S. M.: „Stai să-i vezi pe cei din București cum îl iubesc. Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu… actori buni, pe care nu poți să-i contești, îl adoră, pentru că e… uite, cum vorbim noi acum, stau la masă și vorbesc despre personaje, despre oamenii ăia pe care trebuie să-i reprezinte în scenă. Pentru că, de fapt, teatrul e așa, o copie a vieții (…)”.
Reîntoarcerea cu emoții
Rep.: Ziceai la conferința de presă că ai emoții pentru revenirea la Tîrgu-Mureș …
S. M.: „Uite, chiar vorbeam cu Marius Turdeanu despre asta… acum câteva zile am jucat cu el Faust și la un moment dat zice: „Tu știi că o să fie o mare chestie că ne întoarcem aici?”. Asta pentru că am debutat aici, scena asta mie mi-e dragă, pe scena asta am întâlnit mari actori, Ion Fiscuteanu, Mihai Gingulescu, Cornel Popescu. Am și avut norocul să joc foarte mult cu ei, chiar tânără fiind, debutantă și n-am cum să nu iubesc și…”.
Rep.: Și chiar și după 10 ani, când te întorci…
S. M.: „Da. E nostalgia aia ca a omului care pleacă în străinătate, dar tot mai vrea să se întoarcă acasă din când în când, chiar dacă acolo îi merge bine, câștigă bani… e o chestie general valabilă pentru orice meserie, cred. Numai cei care uită de unde au plecat nu se întorc, dar asta cred că e o lipsă de caracter să-ți renegi rădăcinile. Și publicul, iarăși… Mă gândeam acum câteva zile, oare o să mă mai recunoască oamenii?”.
Rep.: Depinde și cum… uite-o pe doamna de la televizor sau uite-o pe doamna din spectacol.
S. M.: „Eu aveam mereu problema asta și ziceam bine că mă știe lumea de la televizor, dar nu mă știe de la teatru. Bine, pe vremea aia teatrul nu începuse să fie iubit. Acum începe iarăși. Am! Am emoții să văd cum o să mă primească oamenii, dacă o să mă mai știe, dacă o să mă mai placă, dacă o să le placă ce o să vadă, dacă o să le transmit ceva, dacă o să-i fac să se simtă bine (…)”.
„Simt că locul meu e acolo”
Rep.: Am înțeles că ce se întâmplă la Sibiu e altceva, că Tîrgu-Mureșul s-ar putea să ajungă la nivelul Sibiului sau nu, dar dacă totuși Tîrgu-Mureșul va merge în direcția bună, te tentează la un moment dat să revii acasă? Ziceai totuși că ți-ai lăsat familia aici.
S. M.: „Da, asta mă macină, că mi-am lăsat copiii și familia … e un sacrificiu (…). În momentul ăsta nu pot să zic, pot să spun doar că da, în ideea unor proiecte, dar să mă întorc de tot nu. Simt că locul meu e acolo. Cel puțin momentan mă simt foarte bine. Și mai am multe de învățat (…)”.
La finalul interviului discuția a continuat, iar la un moment dat Serenela a ținut neapărat să mai adauge: „Nu vreau să fiu patetică, dar chiar vreau să-i dedic Sorinei Bota spectacolul din 30 septembrie”.
A consemnat Cătălin Hegheș